Aşadar, cei ce spun că nu e cu putinţă să plângem şi să ne tânguim în fiecare zi şi noapte dau mărturie că ei înşişi sunt dezbrăcaţi de orice virtute. Căci dacă sfinţii noştri părinţi spun aşa: „Cine vrea să-şi reteze patimile şi le retează prin plâns, şi cine vrea să dobândească virtuţile le dobândeşte prin plâns”, e evident că acela care nu plânge în fiecare zi nu-şi retează patimile, nici nu primeşte virtuţile, chiar dacă se pare că străbate prin toate. Fiindcă la ce folosesc, spune-mi, uneltele meşteşugului, dacă nu e de faţă meşteşugarul care ştie să prelucreze materia şi să facă din ea un vas armonios? Şi ce câştigă grădinarul dacă lucrează toată grădina, dacă seamănă şi
sădeşte în ea tot felul de legume, iar peste ele nu cade ploaie de sus şi nu le udă umezeala apei? Negreşit niciunul. Tot aşa nici cel ce străbate toate celelalte virtuţi şi se osteneşte nu va avea niciun câştig din ele fără această sfântă şi fericită stăpână şi ziditoare a tuturor virtuţilor.
Fiindcă aşa cum, fără armata aflată sub conducerea lui, împăratul ajunge neputincios şi la cheremul tuturor şi nu se arată a mai fi împărat, ci este ca unul din ceilalţi oameni, şi aşa cum mulţimea oştirilor şi annatelor fără împărat sau fără generalul lor se risipesc uşor şi sunt nimicite de potrivnici, tot aşa socoteşte că este şi plânsul faţă de celelalte virtuţi; fiindcă prin oştirea adunată la un loc înţelegem virtuţile începătorilor, iar împăratul şi generalul acestora e fericita plângere şi tânguire, prin care toată oştirea e pusă şi aşezată în linie de bătaie, încurajată, antrenată, întărită şi învăţată unde, cum, când şi cât să ia armele şi împotriva cui, la bună vreme şi ce iscoade să trimită şi ce străji să pună şi ce discuţii sa aibă cu trimişii potrivnicilor şi cu care anume - fiindcă se poate ca şi numai dintr-o singură discuţie să-i întoarcă pe toţi înapoi, iar uneori prin simplul fapt de a nu-i fi primit la discuţii şi cum trebuie făcute ambuscadele şi atacurile surpriză împotriva lor, când şi ce fel de armată trebuie trimisă împotriva lor şi în ce locuri, toate acestea le sugerează în chip limpede, spun, plânsul; fără el însă tot poporul virtuţilor e la cheremul potrivnicilor.
Fiinţă, plâns, lacrimi
De aceea, înainte de toate şi împreună cu toate, lucrul nostru al tuturor, fraţilor, să ne fie căinţa şi plânsul unit cu ea, şi lacrimile care urmează plânsului; fiindcă nici plânsul nu este fară căinţă, nici lacrimile fără plâns; şi toate acestea trei sunt legate între ele, şi nu e cu putinţă ca unul să se arate fără celălalt. Să nu spună cineva că e cu neputinţă să plângă în fiecare zi; căci cel ce spune aceasta, spune că e cu neputinţă şi să ne caim în fiecare zi şi răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi, ea să nu spun şi însăşi porunca Domnului: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” [Mt 4, 17], şi iarăşi: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” [Mt 7, 7].
fiindcă dacă spui că e cu neputinţă să ne căim, să plângem şi să lăcrimăm în fiecare zi, atunci cum vei spune că va fi cândva eu putinţă să se înfăptuiască de către nişte oameni stricăcioşi smerita-cugetare, bucuria pururea şi rugăciunea neîncetată [Tes 5, 17], dar chiar şi dobândirea unei inimi curate de tot felul de patimi şi gânduri rele pentru a vedea cineva pe Dumnezeu [Mt 5, 8]? Nicidecum. Şi aşa vei ajunge să fii aşezat împreună cu cei necredincioşi, iar nu cu cei credincioşi. Căci dacă Dumnezeu a spus că toate acestea sunt cu putinţă să se facă de către noi şi El spune şi strigă acest lucru în fiecare zi, dar tu îl contrazici pe faţă pe Acela, spunând că ele sunt cu neputinţă pentru noi, negreşit nu te vei deosebi cu nimic de necredincioşi.
Vrei, aşadar, să nu te cumineci vreodată fără lacrimi? Fă cele cântate şi citite de tine în fiecare zi şi vei putea săvârşi neîncetat şi aceasta. Dar care sunt acestea? Ascultă pe cel ce spune: „Fiindcă nu cei ce ascultă Legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce fac Legea se vor îndrepta” [Rm 2, 13]. Dar ca să nu lungim cuvântul, îţi voi aduce minte aceste cuvinte ale lui David: „Nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi găsi loc Domnului, lăcaş Dumnezeului lui Iacob” [Ps 131, 3-5], şi iarăşi: „Nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele, că fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Impuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de faţa nebuniei mele. Chinuitu-m-am şi m-am gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnit umblam.
Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am în suspinarea inimii mele [Ps 37, 4-7. 9], facutu-m-am ca o pasăre singuratică pe acoperiş, asemănatu-m-am pelicanului pustiei, că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plânsul am amestecat-o [Ps 101, 8. 7. 10]. Ostenit-am în suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda [Ps 6, 7]”34. Fiindcă zice şi Sfântul Ioan Scărarul: „Setea şi privegherea necăjesc inima, iar din inima necăjită ţâşnesc ape”. Iar celelalte câte s-au spus despre unele ca acestea le va învăţa cel ce va voi să se plece asupra acestei cărţi.
Deci dacă şi tu vei împlini neştirbit din toată inima cu smerită-cugetare şi credinţă acestea pe care le cânţi şi le citeşti sau îi auzi pe alţii citindu-le în fiecare zi, amin îţi vestesc ţie bucurie mare [Lc 2, 10] că, dacă stărui făcând acestea, însetând, priveghind, supunându-te până la moarte şi ascultând fără deosebire şi făţărnicie de întâitătătorul tău, suportând tot necazul şi ocara, şi defăimarea şi batjocura, şi nu numai acestea, dar şi loviturile şi înţepăturile de la fraţii cei mai josnici, rămânând cu toată mulţumirea, fără ţinere de minte de rău, faţă de ei şi rugându-te pentru ei, atunci bucură-te şi veseleşte-te cu bucurie negrăită, pentru că nu numai seara şi dimineaţa şi la amiază [Ps 54, 8], ci şi mâncând şi bând şi discutând de multe ori, cântând şi citind şi rugându-te şi şezând pe pat, venind la tine acest dar dumnezeiesc şi negrăit îţi va urma în toate zilele vieţii tale [Ps 22, 6] şi te va însoţi pe cale, se va opri împreună cu tine atunci când te opreşti şi va sluji împreună cu tine atunci când slujeşti, mângâindu-te şi îndemnându-te în suferinţele din ostenelile tale.
Şi atunci vei cunoaşte că în chip foarte cuviincios şi frumos a zis Sfântul Simeon că nu trebuie să se cuminece cineva vreodată fără lacrimi, şi că acest lucru e cu putinţă şi cu adevărat potrivit pentru toţi. Fiindcă nu acela, ci Duhul Sfânt a spus şi a scris prin acela acestea. Căci dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar dacă viaţa lui ar fi doar o zi [Iov 14, 4-5], şi nimeni nu poate să aibă inimă fără prihană, e vădit că, pe cât îi stă cu putinţă, omul nu trebuie să petreacă fără căinţă şi lacrimi nici măcar o singură zi din toată viaţa lui. Şi chiar dacă nu are lacrimi, trebuie totuşi să le caute din toată puterea şi din tot sufletul său. Fiindcă altfel nu e cu putinţă să ne facem fără de păcat, nici fără prihană cu inima.
Sfantul Simeon Noul Teolog
Fragment din cartea "Sfantul Simeon Noul Teolog: Viata si epoca. Scrieri IV", Editura Deisis
Cumpara cartea "Sfantul Simeon Noul Teolog: Viata si epoca. Scrieri IV"
-
Plansul duhovnicesc cel de fericire facator
Publicat in : Credinta -
Pentru plansul duhovnicesc
Publicat in : Editoriale -
Apoftegme ale Parintilor referitoare la lacrimi si strapungere
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Lacrimile omului duhovnicesc
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.