PREDICĂ LA ADUCEREA MOAȘTELOR SF. IER. IOAN GURĂ DE AUR, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI
27 IANUARIE
Frați creștini,
Iarăşi praznic strălucit şi pricinuitor de bucurie, iarăşi sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mîhnirii şi gerul păcatului. Astăzi prăznuim pomenirea dascălului şi a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca şi a fericiţilor apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii, şi a umplut toate cetăţile, ba chiar toate ţările s-au săturat de graiurile lui cele preastrălucite şi aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obşte, ca pe dumnezeiasca primăvară, iar prin tăcerea lui de puţină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vîrstei celei după Hristos şi a tinereţilor celor duhovniceşti.
A venit iarăşi gura de aur, care, după puţină tăcere, grăieşte acum cu adevărat cuvinte mai dulci decât fagurele de miere, mai scumpe decât pietrele cele nepreţuite şi cu adevărat mai trebuincioase decât aurul. Limba care grăia cândva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuş, şi ca pana scriitorului ce scrie iscusit, şi pe Dumnezeu cel întrupat îl vesteşte nouă. Iată marele stâlp al Bisericii, turnul bunei credinţe, cel neclătinat, şi luminătorul cel nestins, care a fost prigonit mulţi ani pentru Hristos, şi ascuns pentru pizma vrăjmaşilor, acum s-a arătat, după 30 de ani şi a strălucit mai mult decît soarele cel simţit.
Acum iarăşi a venit după îndelungate şi amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci, deoarece pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăşi la turma sa, după strălucita moarte şi a intrat în cetate cu cinste şi cu dreptate, de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.
Dar să povestim de la început după rânduială, istoria întoarcerii, ca să puteți și dumneavoastră înțelege și să vă bucuraţi şi să vă veseliţi. Șă arătăm cine au fost cei prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cum şi cînd s-a făcut. Despre petrecerea lui cea minunată, cum şi despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă exilare, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, şi ajung acelea să înţeleagă fiecare care a fost viața acestuisa și cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.
Dreptmăritori creștini,
După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurându-se, iar mult pătimitorul şi mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dânsul, adică de ucenicii şi prietenii lui, care au călătorit cu dânsul atunci când a fost izgonit. Aceștia, ca nişte recunoscători şi mulţumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfântul Inocenţiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile şi nedreptăţile ce le-a pătimit Sfântul Ioan de la împărăteasa Eudoxia şi de la episcopii cei nesfinţiţi. Aceia au dat mulţime de aur la doi bărbaţi netrebnici ca să ucidă pe cel numit ,,gură de aur”. Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvârşi o ucidere ca aceasta nedreaptă.
Asemenea le-a povestit şi câte semne s-au întâmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfântului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc şi mai toată cetatea; înfricoşata grindină ce a căzut acolo şi a făcut atâta pagubă şi pierzare cetăţii; apoi a spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărâmat, cum şi despre dumnezeiescul foc, care a ieşit din scaunul sfântului şi a vătămat biserica şi cum de acolo focul s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc şi pînă la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare şi prea frumoasă. Atunci tot poporul s-a mâhnit şi a strigat: ,,Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o cârmuia şi o păzea”.
Pe lângă acestea, au povestit încă şi reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile care le-au pricinuit acei ucigaşi şi fără de omenie ostaşi care l-au dus în surghiun, unde l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune, slăviţii Apostoli Petru şi Ioan, precum şi toate celelalte care au urmat în surghiun, până la fericita lui adormire.
Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostaşi răi şi fără de omenie au pricinuit sfântului atâtea chinuri, răutăţi, ocări şi batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au şi bucurat că sfântul, în toate acele chinuri grele şi cumplite, a rămas neplecat şi neclintit şi a ieşit biruitor strălucit şi neînfrânt. Atunci papa şi împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca râvnă şi au scris amândoi scrisori, cu multă asprime, mustrând nelegiuirea lui Arcadie.
Arcadie, primind scrisorile şi înţelegând puterea cuvintelor lor, simțindu-se vinovat pentru marea greșeală pe care a comis-o față de marele ierarh, întîi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alţii i-a omorât şi a spânzurat pe lemne trupurile lor. Iar pe rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfântului din scaun, i-a scos din dregătorii şi le-a luat toate averile.
Încă nici spre a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mâinile sale a bătut-o fără milă şi a închis-o într-o casă de desfrânare şi de necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dânsa să o cerceteze şi să i se facă vreo mângâiere, astfel că dânsa, din nemăsurată mâhnire şi ruşine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzând pe Mina, Teotechi şi pe Ishirion, nepoţii lui Teofil, pe Severian al Gabalilor şi pe Archie al Beriei, – care se întâmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate, i-a legat şi i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocenţiu, scriindu-i şi o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovăţirea lui. Apoi a scris şi fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lângă papa şi să-i trimită iertare.
Primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului şi a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantinopol, ca să dezlege pe împăraţi de afurisenie şi să-i împărtăşească cu dumnezeieştile Taine; apoi, să ţină loc de patriarh, ca un epitrop, până ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăşi şi către Arcadie, înştiinţându-l că a primit pocăinţa lui şi că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfântului Ioan în sfinţitele table, şi să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gnd să meargă şi papa.
Nişte porunci ca acestea primindu-le împăratul şi având dorinţă ca să împlinească toate câte a scris papa, îndată a scris o înfricoşată scrisoare lui Teofil. Acesta, primind scrisoarea împărătească şi văzând poruncile cele înfricoşate ale stăpânitorului, s-a cutremurat. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, deoarece Dumnezeu a trimis celui care îl chinuise pe Sfântul Ioan Gură de Aur, o boală foarte cumplită, chinuindu-se de împietrirea udului. Și mărturisea fapta cea rea pe care a făcut-o sfinţitului pătimitor Ioan Hrisostom, până când şi-a dat sufletul. Şi nu numai atât, ci şi alţii care s-au unit la surghiunirea Sfântului Ioan, chinuindu-se în multe feluri de boale trimise de la Dumnezeu şi cumplit muncindu-se, rău au murit. Ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sângelui, chinuindu-se cumplit, încât a cunoscut, nemernica, că pătimea pentru nedreptatea făcută Sfîntului Ioan.
Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormântul şi se clătina, înfricoșâmdu-i pe cei ce priveau. Această clătinare şi cutremur a ţinut 33 de ani, până când s-au adus din surghiun sfintele moaşte ale sfîntului Ioan Gură de Aur. Şi a lăsat Eudoxia patru fete şi anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia şi Maria, cum şi un fiu, cu numele Teodosie. Arcadie trăind la împărăţie 14 ani, s-a săvârşit când era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat şi Pulcheria conducea împărăţia, până când a venit tânărul în Teodosie a ajuns la vârsta legitimă.
Făcându-se împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfântul Proclu (434-446), ucenicul Sfântului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat şi i-a dat multe sfătuiri duhovniceşti, ca să trimită oameni cucernici în Comane şi să aducă sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mângâierea cetăţii, şi pentru ca să înceteze şi cutremurarea mormântului, căci până atunci mormântul Eudoxiei încă tremura.
Ascultând împăratul Teodosie sfătuirea patriarhului, a trimis oameni cucernici, pentru acest lucru, care nu în puţine zile ajungând în Comane şi sosind la biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormântul sfântului şi să ia moaştele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie nepreţuită ca aceasta peste măsură s-au întristat şi s-au amărât. Însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărăteşti, ci i-au dus la mormântul fericitului.
Ridicând piatra, ca să scoată afară, toate sfintele moaşte, nu au putut. De aceea s-au întors trimişii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul şi toţi cei mai cucernici ai cetăţii au făcut mai întâi rugăciuni de obşte către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, de cel dorit.
Apoi a trimis împăratul cu multă evlavie pe aceiaşi soli, ca să aducă moaștele sfântului, scriind și o rugăciune în chip de epistolă. Luând trimişii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Ajungând la locul unde erau moaştele sfântului, au făcut precum le-a poruncit împăratul şi prăvălind piatra de pe mormânt, au văzut iarăşi o altă minune: adică a ieşit din mormânt o lumină negrăită cu multă strălucire şi o bună mireasmă neasemănată, în care sfântul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la faţă, plin de veselie. Apoi fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credinţă, iar mai ales era acolo un om şchiop, în mijlocul mulţimii celei adunate, care cu multă osteneală făcând loc, a apropiat de picioarele lui haina sfântului şi îndată s-a tămăduit.
Punând sfintele moaşte în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguinţă; petrecându-l cu cântari de psalmi, cu făclii şi cu tămâieri, iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieşea spre întâmpinare tot poporul şi astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, până ce au ajuns la Calcedon. Auzindu-se în cetate de venirea sfintelor moaşte, toţi au alergat, tineri şi bătrâni, cu multă dorire, ca să-l întâmpine. Şi s-a umplut toată marea de corăbii. A mers şi patriarhul Proclu cu împăratul, având aromate binemirositoare pentru mult pătimitoarele şi mult cinstitele moaşte.
Apoi, punând cinstitele moaşte în corabia cea pregătită și s-au dus la biserica Sfîntului Apostol Toma, care se numeşte Amantiu, unde intrând în biserică sfintele moaşte, împăratul şi-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie şi, închinându-se, a sărutat picioarele Sfântului Ioan şi plângând cerea milă şi iertare pentru maica sa.
Iar sfântul i-a ascultat rugăciunea lui, şi s-a milostivit spre cea nemilostivă şi a oprit cutremurul mormântului ei. Și au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul şi pe sfântul Lui.
De aici l-au dus în biserica cea mare moaștele sfîntului, în dumnezeiescul scaun, au făcut şi acolo priveghere, apoi punând în careta împărătească cinstitele şi sfintele moaşte şi urcându-se și patriarhul Proclu le-au dus în Biserica Sfinților Apostoli. Iar împăratul, clericii, tot sfinţitul sobor şi toată suita mergeau înainte cu lumânări şi cu tămîieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul, dând la toată mulţimea făclii cu îndestulare. Şi era adunată toată cetatea, încât umplea toate drumurile, uliţele, casele. Iar aerul, de mulţimea aromatelor, tămâierilor şi a mirurilor ce se vărsau, era atât de bine mirositor, încât se arăta ca un rai.
Apoi, au coborât sfintele lui moaşte şi le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfinţirea sufletelor lor. După ce au săvârşit cântarea de laudă, împăratul şi patriarhul au ridicat pe sfântul, l-au dus în Sfânta Sfintelor şi l-au pus în părţile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După aşezarea cinstitului trup, au adus nişte oameni cucernici pe un bolnav, care avea mâinile şi picioarele veştejite, care nicidecum nu se mişca, că atât de subţiri şi de neputincioase erau, încât se vedeau ca nişte trestii, fiind numai pielea şi oasele; şi îndată ce s-a apropiat de mormânt, mai înainte de a ruga pe sfântul, s-a tămăduit minunat şi umbla fără împiedicare şi cu mâinile lucra.
Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, şi se adunau toţi bolnavii şi îşi luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu, apoi, mulţumind sfântului, se întorceau bucurându-se. Şi nu numai atunci, ci şi până astăzi, toţi care se apropie de mormântul lui cu credinţă, de orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.
Iubiți credincioși,
În legătura cu cinstirea sfinţilor stă şi cinstirea sfintelor moaşte. Sfintele moaşte sunt rămăşiţe pamânteşti din trupurile sfinţilor. După botez, toţi creştinii sunt purtători ai harului Duhului Sfânt. De aceea Sfântul Apostol Pavel socoteşte trupul omului drept ,,templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19). Sfinţii nu au rupt legătura cu trupul în care s-au sfinţit şi care s-a sfinţit el însuşi, primind puteri deosebite, ce s-au manifestat în minuni văzute de oameni. Faptele minunate pe care oamenii le-au constatat în urma atingerii trupurilor sau obiectelor sfinţilor, i-au determinat pe creştini să cinstească moaştele sfinţilor, conştienţi că astfel îl cinstesc pe Dumnezeu, prin a cărui putere moaştele nu mai sunt simple oseminte. (IV Regi 13, 21 ; Luca 8, 43-44; Matei 14,36 ; 9,21; Fapte 19, 11-12).
Învrednicind de nestricăciune trupurile unor sfinți și înzestrându-le cu darul facerii de minuni, Dumnezeu ne arată că moaştele sfinţilor trebuie cinstite. Faptul că ele s-au păstrat nestricându-se, dar și puterea lor făcătoare de minuni, sunt motivele pentru care Biserica a învățăt și a practicat cinstirea sfintelor moaște. Sfinții Părinți vorbesc despre cinstirea sfintelor moaste şi de minunile ce s-au făcut prin ele.
Una din mărturiile cele mai vechi despre cinstirea lor, o găsim într-o epistolă a Bisericii din Smirna, în legatura cu martiriul Sfântului Policarp: ,,Noi am strâns osemintele lui ca un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice, spre amintirea biruinţelor sale şi spre înalţarea altor luptători”. Fericitul Ieronim în epistola către preotul Ruperius, spune: ,,cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Cel ai cărui ucenici sunt şi cinstim pe slujitori în aşa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, care a zis: ,,Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte ”.
Sinodul VII ecumenic a hotarât excomunicarea şi depunerea din cler a celor ce nu cinstesc sfintele moaşte recunoscute ca autentice.
Biserica şi credincioşii au convingerea că prin atingerea de ele şi prin rugăciunile adresate sfântului lângă moaştele lui, adeseori se înfăptuiesc vindecări şi alte fapte minunate datorită legăturilor duhovniceşti care se stabilesc între credincioşi şi persoanele reprezentate în icoane sau ale căror moaşte s-au păstrat, datorită lui Hristos, prin energiile necreate.
Dar nu orice trup care nu se descompune poate fi considerat trup sfinţit, fiindcă uneori lipsa de descompunere este rezultatul păcatului, şi nu al virtuţii. De aceea, la slujba înmormântării se citeşte rugăciunea de dezlegare a trupului, pentru ca trupul să se elibereze din legătura păcatului şi să se întoarcă în pământul din care a fost făcut. Cu adevărat sfinte sunt moaştele sfinţilor care au fost canonizaţi ca atare de Biserica sobornicească şi care s-au dovedit ca făcătoare de minuni. Incoruptibilitatea sfintelor moaşte nu este rezultatul unor fenomene naturale, ci este darul lui Dumnezeu faţă de cei care L-au preamărit prin viaţa lor sfânta şi curată.
Puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile Sfinților după moartea lor e o continuare, dar și o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cât au fost în viaţă. Chiar umbra trupului lui Petru avea puterea să vindece pe bolnavii peste care trecea (Fapte 5, 15). Unii bolnavi se vindecau prin simpla atingere de ştergarele folosite de Sfântul Apostol Pavel (Fapte 19, 11).
Menţinerea osemintelor lor în stare de incoruptibilitate este o arvună a viitoarei incoruptibilităţi a trupurilor după înviere şi după deplina lor îndumnezeire. Ele se menţin incoruptibile pentru că în ele se menţine o putere dumnezeiască din vremea când trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba, mai mult, asupra lor se prelungeşte starea de îndumnezeire sporită a sufletelor lor din starea actuală. Aceasta se datorează faptului că puterile sufletului şi harul dumnezeiesc din el îşi prelungesc lucrarea şi în trup, înfăptuind şi în acesta o stare de sfinţenie, cât timp sfântul trăieşte pe pământ, şi un fel de stare de incoruptibilitate, duăa trecerea sufletului sfântului, prin moarte, la o stare mai accentuată de îndumnezeire.
Menţinându-se incoruptibile, osemintele Sfinţilor arată că sufletul lor şi harul Sfântului Duh din ei rămân mai departe într-o legatură cu trupurile lor, aşa cum arăta şi Sfântul Grigore de Nyssa. De aceea, cei ce se roagă lângă osemintele sfântului nu se adresează propriu zis acestor oseminte, ci persoanei sfântului. Cinstirea trece la persoană, ca şi în cazul cinstirii icoanelor. Moaştele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere. Cultul sfintelor moaşte păstrează vie în conştiinţa credinciosului ideea că trupul n-a fost făcut să moară, ci să învieze şi să se înveşnicească în Hristos în veci. Amin!
Preot David Marian, Parohia ,,Nașterea Maicii Domnului”, Mamaia-Nord, Năvodari
preot Marian David
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.