Predica la Sfantul Apostol Timotei si Sfantul Anastasie Persul

Predica la Sfantul Apostol Timotei si Sfantul Anastasie Persul Mareste imaginea.

Iubiți frați și surori întru Domnu,
În Biserica primelor veacuri, aflată în stare de prigoană, martirul oglindea culmea credinţei în Dumnezeu şi a dragostei pentru El şi constituia idealul fiecărui creştin iubitor de Dumnezeu. Martirul era chipul creştinului care, prin excelenţă, trăieşte speranţa veşnicei comuniuni de dragoste cu Dumnezeu. Martiriul sângelui nu este altceva decât expresia dăruirii totale, în dragoste, a martirului lui Dumnezeu. Martirul nu mărturiseşte doar în momentul morţii sângeroase, ci dă mărturia conştiinţei şi a intenţiei, oferă sinele său lui Dumnezeu încă din momentul în care crede nezdruncinat în Dumnezeu şi doreşte comuniunea veşnică cu El, fapt care-l conduce la un anumit mod de viaţă şi de manifestare. În timpuri de prigoană este natural ca mărturia pe care el o dă cu viaţa să provoace arestarea şi mărturisirea lui în faţa instanţelor păgâne şi, în continuare, moartea martirică.

Temelia vieţii Bisericii o constituie credinţa în atotputernicia şi dragostea lui Dumnezeu, iar martiriul exprimă răspunsul izvorât din iubire pe care cei cu adevărat credincioşi îl dau chemării lui Dumnezeu, înfruntând şi surmontând orice obstacole le-ar sta în faţă. Prin exemplul lor, martirii îi inspiră pe creştinii din toate timpurile să continue mărturia lui Hristos în lume. Mărturia pe care martirii au dat-o pentru Hristos prin moartea sângeroasă a lor se continuă astfel cu mărturia pe care toţi creştinii sunt datori să o dea, cu conştiinţa, prin întreaga lor viaţă.

Pentru o mai bună înţelegere a măreţiei martirilor şi martiriului lor împlinit prin vărsarea sângelui, pe de o parte, dar şi a mărturiei tuturor creştinilor, care mărturisesc zilnic cu conştiinţa, pe de altă parte, trebuie pentru început să cercetăm viața și martiriul celor doi sfinți pe care îi prăznuim astăzi, Sfântul Apostol Timotei ți Sfântul Cuvios Mucenic Anastasie Persul.

Dreptmăritori creștini,
Sfântul Timotei a scos toate bunătățile din vasul alegerii, adică de la Sf. Apostol Pavel, și a primit apostoleasca sărăcie pentru Hristos, ca să nu câștige pentru el nimic, nici aur, nici argint, nici altceva de pe pământ; ci a trece din loc în loc și a propovădui Evanghelia Împărăției.

Pe Sfântul Apostol Timotei l-a odrăslit latura Licaoniei și a învățat carte în vestita cetate Listra. Tatăl său necredincios, era renumit în păgâneasca sa rea credință și atât de vestit în răutate. Maica sfântului se numea Eunike, iar bunica lui se numea Loida și erau evreice de neam, dar amândouă sfinte și drepte, împodobite cu fapte bune. Dragostea creștinească a primit-o de la mama lui, care i-a îndreptat pașii spre Sfântul Apostol Pavel. Când acesta a venit în Listra cu Barnaba, ucenicul și apostolul lui Hristos, au mers și în cetățile Licaoniei, în Listra și în Derbe, și în cele dimprejurul lor, a tămăduit un șchiop din pântecele maicii sale, numai cu cuvântul, lucru pe care văzându-l popoarele, s-au mirat foarte, zicând: Dumnezeu asemănându-se oamenilor, s-a pogorât la noi.

Mama sfântului Timotei, rămasă văduvă, a văzut această minune. Ea a primit cu bucurie în casa sa pe Sfântul Apostol Pavel, și i-a dat pe Timotei, fiul său, răsplătindu-i ca un dar pentru minunea făcută de dânsul în cetatea lor și pentru luminarea dreptei credințe. Atunci era doar un copil, încă tânăr cu anii, dar foarte îndemânatic. Luându-l Sfântul Pavel și văzându-l blând și cu minte bună, l-a iubit mai mult. După câțiva ani, când Sfântul Pavel a ieșit din Antiohia să cerceteze pe frații din toate cetățile în care propovăduise mai întâi cuvântul lui Dumnezeu, luând pe Sila, a venit în Listra, unde era Sfântul Timotei, și văzându-l că venise în vârstă și sporise în toată faptă bună, apoi că era bine mărturisit de toți creștinii de acolo, l-a luat cu sine la apostolie și l-a făcut împreună călător.

Și Sfântul Pavel, umbla prin cetăți și prin sate, învățând și binevestind împărăția lui Dumnezeu și luminându-i pe toți cu lumina dreptei credințe.

Astfel, Sfântul Timotei, primind învățătura cea bună de la Pavel, și a primit apostoleasca sărăcie pentru Hristos, ca să nu câștige pentru el nimic, nici aur, nici argint, nici altceva de pe pământ; ci a trece din loc în loc și a propovădui Evanghelia împărăției. Apoi, s-a deprins a răsplăti bine pentru rău, căci fiind ocărât, el binecuvânta, prigonit fiind, el răbda, hulit fiind, mângâia, în toate punându-se înainte pe sine, ca o slugă a lui Dumnezeu. Deci, s-a făcut următor adevărat învățătorului său, Sfântului Pavel. Drept aceea, Sfântul Pavel, văzând pe ucenicul său sporind într-atâtea fapte bune, l-a făcut mai întâi diacon, după aceea preot, apoi episcop, deși era tânăr de ani.

Se înzestrase cu răbdare, după cum mărturisește despre dânsul Sfântul Apostol Pavel, care scriind către Corinteni, în epistola întâi, zice: De va veni Timotei, luați aminte, ca să vie la voi fără de frică, pentru că are lucrul Domnului, ca și mine; deci, nimeni să nu-l defăimeze. Apoi, lăudându-l, a scris: Am trimis la voi pe Timotei, care îmi este fiu iubit și credincios întru Domnul, care vă aduce vouă aminte de căile mele.

Dar și în alte scrisori ale sale îl numește frate al său, zicând: Pavel, legatul lui Iisus Hristos, și Timotei, fratele. Și iarăși: Pavel, apostolul lui Iisus Hristos, cu voia lui Dumnezeu, și Timotei fratele. Și încă: Trimis-am pe Timotei, fratele nostru, slujitorul lui Dumnezeu și ajutătorul nostru în bună vestirea lui Hristos, ca să vă întărească și să vă mângâie în credința voastră.

Acestea și multe altele se află ca mărturii în epistolele lui Pavel, spre lauda Sfântului Timotei, pentru care acela nu se înălța, ci viețuind în smerita cugetare și pază, prin post și prin osteneli, atât de mult se trudea, încât chiar învățătorul lui, văzându-i nevoințele și postul, îi era milă de el foarte mult, pentru că, văzându-l trudit, îl îndemna să nu bea apă, ci să primească puțin vin pentru stomacul său și pentru multele neputințe, de care, deși neîncetat trupul îi era cuprins, dar sufletul lui cel bun îi era sănătos și petrecea liber de toată vătămarea.

Dar nu numai pe Pavel îl avea învățător, ci și de la iubitul ucenic a lui Hristos învăța, de la Ioan; căci fiind trimis de Domițian, împăratul Romei (81-96), în exil în insula Patmos, Timotei a fost pus în locul Sfântului Ioan, episcop al cetății Efesului, unde nu după multă vreme a pătimit, pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Era odată un praznic vestit în Efes, ce se numea Catagoghion, în care închinătorii de idoli, bărbați și femei, luând asemănări de fețe neobișnuite, purtând în mâini ciomege și idoli, înconjurau ulițele cetății fără de rușine cresând că aduc slujbă necuraților zei ai lor. Acestea văzând dumnezeiescul Timotei a intrat în mijlocul acestora propovăduind pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Însă închinării de idoli repezindu-se asupra lui cu ciomegele ce aveau în mâini, l-au bătut cumplit pe sfânt pe pământ târându-l și călcându-l, l-au chinuit până la moarte.

Creștinii după aceea venind și văzându-l încă puțin suflând, l-au dus afară din cetate și după ce a murit, i-au îngropat cu cinste trupul lui, la locul ce se numea Pion, adică „gras”. Iar după multă vreme, cinstitele și sfintele lui moaște, după porunca împăratului Constanțiu (337-361), fiul marelui Constantin, s-au dus din Efes în Constantinopol, de Sfântul Artemie mucenicul și au fost puse în biserica Sfinților Apostoli, alături de dumnezeiescul Apostol Luca și cu Andrei.

Când Sfânta Cetate Ierusalim a fost luată de Cosroe, regele Persiei, a fost dusă în Persia. Atunci a început a răsări în Persia slava lui Hristos ca soarele, prin minunile ce se făceau de către sfântul lemn al Crucii. Atunci a venit la cunoștința lui Hristos și Sfântul Mucenic Anastasie, despre care ne este acum vorba.

Acesta din naștere era pers, din satul Rasnun. Numele lui din păgânătatea persană era Magundat, fiu al unui vrăjitor, anume Vava, care în părțile acelea era vestit învățător al meșteșugului vrăjitoresc, la care și pe fiul său l-a învățat desăvârșit, încă din tinerețe. Apoi, venind Magundat în vârstă bărbătească, a fost rânduit în oaste cu mulți alți tineri și petrecea în cetatea împărătească cea de la scaun, slujind lui Cosroe, regele Persiei.

Auzind de slavă și puterea lemnului Crucii, care a luminat prin minuni toate laturile Persiei, a început a cerceta această taină. Când i s-a spus de credincioși, că aceea este Crucea pe care Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, care acum se mărturisește și se cinstește de creștini, că S-a răstignit pe ea pentru mântuirea neamului omenesc, atunci s-a aprins cu dorința să cunoască desăvârșit pe Fiul lui Dumnezeu.

Și a pus multe întrebări: Cum S-a pogorât Dumnezeu din cer? Cum S-a făcut om? Pentru ce a fost osândit pe Cruce? De cine? Și oare S-a întors iarăși la cer, de unde S-a pogorât?

Auzind de la creștini despre dumnezeiasca Taină a întrupării lui Hristos, a primit cu dragoste sămânța dreptei credințe; iar sufletul sa aprins spre urmarea lui Hristos. Atunci avea Magundat un frate după trup și amândoi slujeau unui slăvit voievod, anume Sain. Acesta fiind trimis cu oaste de regele Persiei la război să cucerească Grecia, Cei doi frați au mers cu el. Tăbărând asupra perșilor, dreptcredinciosul Heraclie, împăratul grecesc, Sain, voievodul person și cu cetele sale s-a întors înapoi. Magundat și cu fratele său lăsându-l, voia ca mai degrabă la creștini să slujească sărac și neștiut. La început, venind în Hierapolis, a aflat acolo un om pers de neam, dar cu credință creștină, cu meșteșugul zlătar (argintar), și lângă el sălășluindu-se, învăța lucrul aceluia. Astfel își întindea mâinile la lucru, iar mintea o avea ațintită la Hristos Dumnezeu. Și rugă pe învățătorul său ca să-l ducă la Sfântul Botez. Intrând cu învățătorul adeseori în sfânta biserică la rugăciune, vedea pe pereții bisericii cu zugrăveli închipuite patimile și chinurile sfinților mucenici și întreba pe învățător ce este aceea. Iar el îi spunea nevoințele și faptele sfinților: cum au răbdat cu bărbăție până la sânge pentru Hristos, iar sufletele pentru El cu osârdie și-au pus, cum au răbdat de la chinuitori pentru Hristos și de ce fel de răsplătiri s-au învrednicit în cer. El pe toate acelea ascultându-le cu luare aminte, se mira și se spăimânta; dar mai mult se aprindea inima lui cu râvna cea dumnezeiască. Deci, petrecând în Hieropolis câtăva vreme, a gândit să se ducă la Ierusalim, ca să primească acolo Sfântul Botez.

Mergând în Sfânta Cetate a Ierusalimului, Magundat a stat la un dregător creștin unde lucre ca argintar. Acestui dregător i-a descoperit dorunța lui de a deveni creștin argintar, aceluia i-a spus că voiește să se unească cu Hristos prin Sfântul Botez. Acesta l-a dus la Sfântul Ilie, prezbiterul bisericii celei mari a Învierii lui Hristos și cu binecuvântarea aceluia a botezat pe Magundat persul, numindu-l Anastasie, și l-a ținut la sine opt zile.

După opt zile, dezbrăcând hainele cele albe luate la Botez, l-a dus prezbiterul într-una din mănăstirile Ierusalimului, și a fost încredințat unui înțelept bătrân, care la învățat limba grecească, psaltirea și citirea celorlalte cărți și nevoințele viații monahale.

Și era Sfântul Anastasie monah îmbunătățit, smerit, cugetător, blând, iubitor de osteneală, făcând toată slujba mânăstireasca, în bucătărie, în brutărie, în grădină și în alte ascultări, dar nici soborul bisericesc și pravila n-o lăsa cândva. Și era întotdeauna cu mâinile îndeletnicindu-se la lucru, iar cu gura spre mărirea lui Dumnezeu. Apoi, citea dumnezeieștile Scripturi, viețile sfinților părinți, iar mai ales pătimirile sfinților mucenici.

Petrecând Cuviosul Anastasie în mănăstirea aceea șapte ani a fost chemat de Domnul spre cunună mucenicească. Deșteptându-se a alergat în biserică, la soborniceasca cântare a Învierii lui Hristos. Apoi, luând și pe duhovnicescul părinte și povățuitorul său, a căzut la picioarele lui ca să se roage pentru dânsul către Stăpânul tuturor, că aproape este ziua ducerii lui din viața aceasta

Făcându-se ziuă și săvârșindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cuviosul Anastasie s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, și a mâncat cu frații la masa cea de obște; iar în noaptea următoare adormind puțin de cu seară și deșteptându-se, în taină, a ieșit din mănăstire, neluând nimic cu sine, afară de hainele cele monahicești cu care era îmbrăcat.

După ieșirea din mănăstirea sa, Sfântul Anastasie s-a dus mai întâi la Diospolul Palestinei, de acolo la muntele ce se numea Garizim, pentru rugăciuni; apoi, trecând și în alte cinstite locuri, a venit în Cezareea Palestinei și a petrecut acolo în biserica Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu Fecioare. Apoi s-a dus pentru închinăciune la biserica Sfintei Mucenițe Eufimia. În acea vreme perșii stăpâneau Palestina, îar cuviosul Anastasie plinbânduse a văzut cum niște perși practicau meșteșugul vrăjitoresc. Umplându-se de râvna dumnezeiască, și intrând la ei sfântul mustra nedumnezeirea lor, arătându-le cu multe cuvinte cât este de urât lui Dumnezeu și vătămător de suflet oamenilor meșteșugul și înșelăciunea vrăjilor.

Dar ei nu numai că nu voiau să asculte cuvintele sfântului, ci l-au gonit, dar l-au văzut ostașii perși care ședeau la porțile curții. Și ostașii vorbeau între dânșii și ziceau despre dânsul: „Acesta este iscoadă”. Sfântul pricepând bine vorba lor, căutând la dânșii, le-a zis: „Ce grăiți voi? Nu sunt iscoadă, ci sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos. Ei sculându-se, l-au prins și au dus pe sfântul în temnița cea mai mare, în care fiind închis trei zile, n-a gustat nici hrană, nici băutură; pentru că nimic nu voia să primească din mâinile păgînilor, ci se hrănea cu așteptarea patimilor dorite pentru Hristos.

Cuviosul Anastasie a fost dat la judecată unui boier Marzavan. După ce la judecat acel boier a poruncit să pună pe cuvios lanțuri de fier, unul pe grumaji, iar altul la picioare, și să-l ducă la tăietorii de piatră, ca împreună cu alții să care neîncetat piatră. Acolo, fericitul pătimitor a răbdat multe și nenumărate necazuri. Prizonierii de aici erau persi păgâni și nesuportând învățătura cuviosului îl băteau, îl trăgeau de barbă și haina de pe dânsul rupându-i îi puneau pe spate pietre grele.

După o vreme cuviosul Anastasie a fost dus la Marzavan, care văzând statornicia în credință a sfântului, a poruncit ca pe sfânt să-l întindă la pământ și să-l bată până ce se va lepăda de Hristos. Așa, bătut fiind pe trupul gol, răbda cu bărbăție, stând la chinuri nemișcat.

Atunci se mira boierul și toți cei ce erau acolo de răbdarea lui. Mirându-se mândrul Marzavan de răbdarea mucenicului, a poruncit ca să-l ducă în temniță, până ce-i va veni poruncă de la împărat ce să facă cu dânsul. Astfel, era ținut noaptea în temniță, iar ziua îl scoteau ferecat în lanțuri la lucru, ca să care piatră cu ceilalți legați.

Cuviosul Mucenic Anastasie în temniță fiind, nu înceta ziua și noaptea a preamări pe Atotputernicul Dumnezeu. Acolo erau și alții legați, printre care și un evreu. Într-o noapte, sfântul rugându-se la Dumnezeu, după obiceiul său, iudeul acela zăcând la pământ, nu dormea, și deodată văzând o lumină în temniță, și-a întors ochii către sfântul și a văzut bărbați îmbrăcați în haine albe, luminoase și strălucind ca soarele, care pe sfântul mucenic înconjurându-l, părea îmbrăcat cu aceeași strălucire. Iar privind mai mult spre sfântul, a văzut pe un tânăr mai luminos, stând înaintea lui Anastasie cu o cădelniță de aur, plină cu cărbuni de foc, în care punând tămâie, tămâia pe mucenicul.

Într-acea vreme a sosit praznicul Înălțării Cruci a Domnului. Și era în cetatea aceea un bărbat cinstit și dregător, creștin cu credința și cu faptele; acela apropiindu-se de boierul Marzavan, l-a rugat ca să libereze din temniță pe Anastasie monahul, pentru praznic, ca împreună cu creștinii să săvârșească acea prăznuire. Marzavan, cinstind pe cetățeanul cel de frunte, a poruncit să fie după cererea lui, și eliberă pe Sfântul Anastasie din temniță în ziua aceea, însă fiind tot în lanțurile cele de fier. Iar după săvârșirea Sfintei Liturghii, bărbatul care dorise pe sfântul, l-a dus în casa sa, cu cei doi monahi, care erau trimiși de la mânăstire în taină, ca să mângâie pe mucenicul și să-l îngrijească de hrană; ospătându-i pe aceia și venind vremea, l-a dus pe Sfântul Anastasie în temniță.

Sfântul, după cinci zile, cu cei doi legați pomeniți mai înainte, a fost dus ferecat în Persia, petrecându-l mulți creștini cu lacrimi de durere. Fiind dus în Persia, Sfântul Cuvios Anastasie a fost pus în temniță.

După câteva zile, regele Cosroe a trimis pe unul din judecători să cerceteze pe Sfântul Anastasie, și venind judecătoru îl învivuia de părăsirea credinței persane și s-a făcut creștin. Iar sfântul le spunea „Voi ați rătăcit cinstind pe diavoli, în loc de Dumnezeu.” Iar regele umplându-se de mânie, a poruncit ca a doua zi să chinuiască pe sfântul. Mai întâi l-au bătut cu toiege fără milă, apoi i-au sfărâmat fluierele picioarelor între doi butuci grei, sărind niște bărbați pe amândouă capetele butucului, pus deasupra. Astfel chinuindu-l mult și neplecat văzându-l, a poruncit iarăși să-l arunce în temniță.

După alte chinuri, Apoi același judecător venind, i-a legat o piatră mare de picior și l-a spânzurat de o mână. Astfel a fost spânzurat sfântul răbdător de chinuri, două ceasuri, apoi, l-a aruncat în temniță. După cincisprezece zile de stat în temniță, l-a condamnat regele pe Anastasie la moarte, cu mulți alții care erau legați în temniță. Pe cei scoși la moarte i-au dus afară din cetate, la malul râului, și acolo i-au sugrumat. 

După sugrumarea fiecăruia, ziceau către Sfântul Anastasie: „Ce voiești, să pieri îndată, ca și aceștia? Nu este mai bine să te supui voii împărătești și să fii viu, apoi să iei de la împărat daruri, cinste și slavă?”. Iar sfântul ridicându-și ochii spre cer, i-a mulțumit lui Dumnezeu și cu bucurie a luat moarte prin sugrumare, sfârșindu-se în 22 de zile ale lunii ianuarie.

Și ca să fie arătată regelui moartea lui Anastasie, ostașii i-au tăiat sfântul lui cap, iar trupul l-au aruncat spre mâncarea câinilor, dar de trupul sfântului nu numai că nu s-au atins, dar se vedea că-l și străjuiau, ca să nu se atingă altcineva. Iar străjerul temniței voind să ia cinstitul trup al sfântului mucenic, nu l-au lăsat ostașii, care păzeau de departe, căci mulți dintre dânșii erau evrei cu credință.

Dar sosind noaptea, un monahul care a urmărit martiriul sfântului luându-l, l-a dus într-o mânăstire mică, a Sfântului Mucenic Serghie și au îngropat într-însa cu cinste mult pătimitorul trup al răbdătorului de chinuri al lui Hristos, adică pe Anastasie.

După moartea împăratului Cosroe, manahul a plecat la Ierusalim unde a adus mantia făcătoare de minuni a sfântului Anastasie și a povestit egumenului mănăstirii credința sfântului, martiriul lui și minunile pe care le-a făcut.

Auzind acestea, toți au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a întărit pe robul Său la o nevoință mucenicească ca aceea. Atunci egumenul a trimis în Persia pe acel frate și pe alții împreună cu dânsul și au adus de acolo cu cinste moaștele mucenicului lui Hristos și ale iubitului ucenic al său, în mânăstirea sa; acolo se săvârșeau de dânsul multe minuni și tămăduiri de boli.

Iubiți credincioși,
Astăzi trăim o vreme în care s-a ajuns la cea mai mare decădere a moravurilor. În viaţa omului domină materia şi toate puterile umane sunt cheltuite pentru crearea de maşini şi de bunuri materiale. Omul este tot mai dezorientat şi de multe ori ne mai înţelegându-L sau chiar negându-L pe Dumnezeu, nu mai reuşeşte să găsească sensul existenţei sale. Demnitatea omenească şi toate valorile umane sunt subminate de către psihoza câştigului şi a plăcerii. Omul nu se mai interesează de desăvârşirea lui, ci de perfecţionarea mașinii şi de dobândirea de cât mai mult confort material şi de tot mai multă plăcere. În numele libertăţii şi al drepturilor omului este relativizată credinţa, se permit şi chiar se propun spre urmare lucrurile cele mai imposibile şi mai ruşinoase.

Într-o astfel de epocă, în care arzătoarele probleme sociale absorb şi ultimele resurse ale intereselor şi grijilor omului, singura cale de ieşire a acestuia este întoarcerea lui spre Dumnezeu, sursa vieţii sale şi destinaţia lui finală. În această întoarcere deosebit de necesare îi sunt modelele sfinţilor, care constituie indicatoare ale căii care trebuie urmată pentru a se ajunge la Dumnezeu. Sfinţii Bisericii noastre, martirii, cuvioşii, asceţii sunt modele de oameni care, având permanent înaintea lor ţinta finală, au făcut totul pentru a ajunge la ea. Viaţa lor rămâne pentru noi ca o icoană în care vedem adevăratele valori. Mărturia lor în lume are mereu o dimensiune actuală, misionară, îi încurajează pe credincioşi, le întăreşte credinţa în adevărul propovăduirii evanghelice şi în principal în învierea lui Hristos.

Creștinismul, pentru a atrage pe oameni, trebuie să găsească din nou originalitatea şi dinamismul său, duhul său martiric şi ascetic. Acestui caracter martiric şi ascetismului său datorează creştinismul o mare parte a atracţiei pe care a exercitat-o asupra lumii păgâne ca şi uimitoarea sa răspândire şi pe acestea trebuie să le regăsească astăzi.
Să luăm și noi exemplu și calea sfinților pentru ca la vremea cuvenită să putem să-l mărturisim pe Hristos cel înviat din morți în veci Amin!

 

Preot DAVID MARIAN, Parohia : Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord, Năvodari

 

Despre autor

Marian David preot Marian David

Colaborator
121 articole postate
Publica din 03 Ianuarie 2014

Pe aceeaşi temă

22 Ianuarie 2025

Vizualizari: 220

Voteaza:

Predica la Sfantul Apostol Timotei si Sfantul Anastasie Persul 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE