Din partea alcătuitorului

Şi aceasta este viaţa cea vecinică: Să Te cunoască, pre Cel Unul adevărat Dumnezeu (Io. 17: 3). Cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru care S’a rugat Hristos în noaptea Ghethsimaniului, nu este „informaţie”, ci împărtăşire vie cu Dumnezeu. Setea pentru anume o astfel de cunoaştere de Dumnezeu a marcat întreaga călătorie a vieţii Schiarhimandritului Sofronie (+ 1993). Pentru acei mulţi care deja au făcut cunoştinţă cu moştenirea lui duhovnicească, orice înainte-cuvântare ar fi de prisos. înseşi cărţile lui grăitor poartă mărturia bogăţiei experienţei lui duhovniceşti. Părintele Sofronie este contemporanul nostru. Cuvântul lui despre Dumnezeu adesea apare ca răspuns căutărilor duhovniceşti ale epocii noastre. Calea vieţii Părintelui Sofronie cuprinde aproape întregul veac. Oricare ar fi fost întorsăturile evenimentelor istoriei veacului nostru, cuvântul Părintelui Sofronie a fost şi rămâne mărturie credincioasă faptului că lisus Hristos ieri şi astăzi Acelaşi, şi în veci (Evr. 13: 8).

Părintele Sofronie (în lume Serghei Saharov) s’a născut în anul 1896 în Moscova, într’o familie dreptslăvitoare. Din copilărie s’a învăţat a se ruga îndelung, deoarece dădaca în grija căreia a fost încredinţată creşterea micului Serioja adeseori îl lua cu ea la biserică. Din anii fragezi a început să se descopere în Serghei talentul de pictor, şi el a hotărât să se dedice artei. însă gândul veci- niciei niciodată nu l-a părăsit, gândul cum ar putea omul să depăşească hotarul acestei vieţi vremelnice, căci, în cuvintele lui, „duhul omului nu primeşte ideea morţii” . El îşi aminteşte: „întreaga mea fiinţă era cuprinsă în căutarea ieşirii din hotarele strâmte ale vremii şi spaţiului” la cunoaşterea a ceea ce este Vecinie şi Absolut. Părintele Sofronie a simţit că o cunoaştere abstractă, intelectuală, proprie ştiinţei, este cât se poate de limitată. Pentru el, ca pictor, ca om al artei, era limpede că, de departe, nu totul în fiinţa o- mului, şi deci cu atât mai mult în Fiinţa Dumnezeiască, se supune metodei ştiinţifice a cunoaşterii. Acest avânt lăuntric către ajungerea la Dumnezeu a însoţit pe Părintele Sofronie şi în anii când era în Apus, unde a emigrat în anul 1922.

Inflorirea carierei sale ca pictor şi succesul în toate saloanele de artă pariziene a coincis cu întorsătura lăuntrică a vieţii lui. în anii aceia el a conştientizat întregul adânc al poruncii lui Hristos - de „a iubi pre Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată vâr- tutea”. Părintele Sofronie descrie astfel întorsătura lui duhovnicească: „Dintr’o dată mi s’a făcut limpede că a cunoaşte înseamnă împărtăşire în fiinţă... şi mai ales în dragoste”. Atunci rugăciunea către Hristos a cucerit întreaga sa făptură cu o nouă putere.

Părăsind arta, Părintele Sofronie a intrat la Institutul de Theologie Sfântul Serghie din Paris, pentru a înţelege mai adânc Ortho- doxia. Dar, în ciuda faptului că a întâlnit acolo pe cei mai vestiţi reprezentanţi ai theologiei ruse a vremii aceleia, cele ce se predau în Institut nu răspundeau nevoilor lăuntrice ale duhului lui. „Am cunoscut nume, date..., greutăţile Bisericii de-a lungul istoriei”, îşi aminteşte Părintele Sofronie, „dar eu doream să aud numai despre cum să dobândesc vecinicia” . Atunci a simţit că singura ieşire este intrarea în mănăstire, unde zi şi noapte gândul omului este către vecinicie. Astfel, în anul 1925, s’a dus la Muntele Athos şi a intrat în obştea mănăstirii ruseşti Sfântul Panteleimon.

După câţiva ani, în 1930, primăvara, pentru prima oară s’a întâlnit cu Stareţul Siluan. în ciuda faptului că Stareţul Siluan era aproape analfabet, el, ca nimeni altul dintre theologii Parisului, a ştiut să răspundă la întrebările cele mai importante ale vieţii Părintelui Sofronie. Stareţul Siluan i-a dezvăluit multe din viaţa lui în Dumnezeu şi i-a înmânat însemnările privitoare la luptele sale duhovniceşti. Ivirea lui Hristos celui Viu Stareţului Siluan a fost un eveniment cu adevărat istoric, determinant pentru întreaga noastră epocă, în cuvintele Părintelui Sofronie, acesta a fost „începutul biruinţei, deschiderea către dragostea universală” .

La câţiva ani după trecerea la cele vecinice a Stareţului Siluan (+ 1938) Părintele Sofronie a fost nevoit să se întoarcă în Franţa: agravându-se starea lui de boală, nu mai putea să ducă viaţa aspră a nevoitorului athonit. In Franţa el a publicat scrierile Stareţului Siluan. Acestora, Părintele Sofronie a adăugit o lungă introducere, unde a expus principiile de temei ale tradiţiei ascetice athonite. Astfel a ieşit la lumină prima lui carte, Stareţul Siluan (1952), care cu timpul a câştigat o apreciere generală în lumea pravoslavnică. în 1959 Părintele Sofronie a întemeiat în Marea Britanie mănăstirea orthodoxă Sfântul Ioan Inainte-mergătorul. Părintele Sofronie a jertfit ultimii ani ai vieţii sale îngrijind şi îndrumând duhovniceşte această obşte. Pe lângă Stareţul Siluan, Părintele Sofronie este şi autorul altor cărţi: His life is mine (1977), Mistica vederii lui Dumnezeu (1985) şi Despre rugaciune (1991) . In ele sânt atinse probleme ce depăşesc de departe cadrele obişnuite ale sfătuirilor ascetice, punând cititorul înaintea celei mai importante probleme a existenţei omeneşti: relaţia dintre om şi Dumnezeu.

Lucrarea de faţă cuprinde materiale şi articole din arhivele Părintelui Sofronie, scrise în diferite perioade ale vieţii sale. Unele dintre ele apar pentru prima oară. Această ediţie postumă este un fel de expunere pe scurt a theologiei care se află la temeiul vieţii de nevoinţă a părintelui. O astfel de viziune, în ciuda aparentei complexităţi, a determinat relaţia lui cu Dumnezeu şi cu tot omul, şi a umplut de un adânc sens theologic cuprinsul rugăciunilor lui. Intr’o scrisoare către sora lui, vorbind despre articolul „Unimea Bisericii după chipul Sfintei Treimi”, ce apare în cartea de faţă, Părintele Sofronie recunoaşte: „ea este puţin prea ‘tehnică’; deşi pentru mine, precum şi pentru tine, dogma nu este o doctrină abstractă, ci viaţa însăşi” . Moştenirea dogmatică a Bisericii nu era pentru el doar o „introducere” secundară către poruncile morale, ci însăşi expresia lor nemijlocită. Părintele Sofronie nu o dată, în scrierile sale, repetă că toată existenţa noastră - şi vremelnică, şi vecinică - atârnă de felul cum înţelegem noi pe Dumnezeu. Căci făcând omul, Dumnezeu l-a gândit a fi chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1: 26). Drept aceea, orice schimbare în înţelegerea noastră despre Dumnezeu „aduce neapărat cu sine o schimbare corespunzătoare în simţirile, gândurile, facerile şi reacţiile noastre la tot ce ne înconjoară”.

Mărturia pentru Dumnezeu, precum o arată istoria omenirii, nu arareori a provocat nedumerire, îndoială şi chiar împotrivire. Este destul să amintim cum au fost prigoniţi Cuv. Maxim Mărturisitorul, Cuv. Simeon Noul Theolog, şi contemporanul nostru, Siluan Athonitul. Dar nici o încercare nu a putut stinge în ei flacăra Dumnezeieştii iubiri care îmbrăţişează „pre toţi şi pre toate”. Această iubire doreşte „ca toţi să se mântuiască” (1 Tim. 2: 4) şi pe toţi să-i întărească în înalta noastră „chemare” (Ef. 4: 1).

Fiecare om, potrivit poruncii lui Hristos, este chemat la desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceriuri desăvârşit este (Mt. 5: 48). In cuvintele Părintelui Sofronie: „De înţelegerea înălţată sau înjosită a omului atârnă credinţa sau necredinţa lui”, căci „cred în Hristos cei care cred
în propria îndumnezeire” . El însuşi explică această atâmare: „Când se micşorează adevăratele dimensiuni ale Dumnezeieştii Descoperiri pentru fiinţa omului, atunci se exclude orice putinţă pentru om de a ajunge la măsura adevăratei pocăinţe”. Astfel, într’o scrisoare către sora sa, el scrie: „Susţin că a micşora gândul cel mai nainte de veci al Făcătorului pentru om este nu numai o greşală, dar c adevărat un mare păcat. Din pricina faptului că oamenii nu văd nici în sine, nici în fratele lor adevărata şi vecinica vrednicie, ei sânt ca fiarele de sălbateci unii cu alţii şi atât de uşor se omoară unul pe altul” . Iar această vrednicie este cu adevărat dumnezeiască, şi avem nevoie de multă îndrăznire ca să putem crede în îndumnezeirea noastră până la deplina asemănare cu Dumnezeu. Această îndrăznire ne este vestită în bunavestire evanghelică şi de către părinţii Bisericii Dreptslăvitoare. Insuşi Părintele Sofronie scrie despre aceasta după cum urmează: „Se poate ca textele citate din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, şi care vorbesc de egalitatea şi deplina asemănare a omului cu Dumnezeu, să smintească pe mulţi creştini. Dar, drept vorbind, smintirea nu face decât să poarte mărturie că înţelegerea lor psihologică a smereniei nu le-a îngăduit să ajungă la adevăratul înţeles al Dumnezeieştii Descoperiri”.

Părintele Sofronie conştientiza că monahul care vorbeşte despre ultimele culmi ale desăvârşirii creştine neapărat trebuie să se cerce prin judecata altora cu mai multă experienţă, mai în vârstă, cunoscuţi ca autentici. El scrie că: „Numai după aflarea confirmării autoritative a experienţei noastre individuale vom putea să ne în- credem în sine, dar încă şi atunci nu peste măsură” . Astfel, în persoana nevoitorilor athoniţi contemporani, precum şi în părinţii Bisericii din vechime, autorul cărţii află mărturii ce confirmă experienţa lui trăită. Drept aceea, cartea cuprinde nu puţine citate din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Cartea de faţă se împarte în patru teme, ale căror titluri au fost date de către alcătuitorul ei, la fel ca şi titlurile articolelor ce nu au mai fost publicate. In prima parte Părintele Sofronie vorbeşte despre căile cunoaşterii lui Dumnezeu, întâiul nostru Chip. Tema părţii a doua este gândul Făcătorului, cel mai nainte de veci, pentru om. Aici se dezvoltă ideea că omul este chemat să moştenească toată plinătatea vieţii în Dumnezeu. Partea a treia a cărţii reprezintă un anume fel de călăuzire practică pentru a dobândi acest preaînalt ţel. Intr’una din cuvântările ascetice Părintele Sofronie spunea: „Bine este să cunoaştem ţelul final al vieţii noastre, dar trebuie început cu cele mici, care vor deveni mai pe urmă un mare temei pentru biserica Duhului Sfânt”. Anume acestor „mici” dar importante lucruri sânt închinate articolele părţii a treia, unde sânt explicate amănunţit principiile de temei ale monahismului. Părintele Sofronie, în cuvântările lui, nu o dată a citat pe duhovnicul lui athonit care prevenea pe monahii începători: „Cine începe a filosofa despre dragostea pentru întreaga lume şi îşi începe astfel viaţa monastică, acela va sfârşi ca o tobă goală. Dar cel care începe cu ascultare şi pocăinţă, acela sfârşeşte cu rugăciune pentru întreaga lume, în chip firesc”.

Credincios predaniei orthodoxe, Părintele Sofronie arată că „a-şi vedea propriul păcat constituie începutul contemplării” , şi că anume „prin cea dureroasă pocăinţă se pogoară harul Sfântului Duh peste om, ducându-l în sfera Vieţii dumnezeieşti” . Incepând cu micile nevoinţe ale vieţii monastice, creştinul este dus până la contemplarea lui Dumnezeu, Care Se arată în Lumina Nefăcută, contemplare căreia s’au învrednicit apostolii pe muntele Thavorului, iar apoi mulţime de sfinţi. Anume acestor înălţimi ale Dumnezeieştii Vederi este închinată partea a patra şi ultima a cărţii. Puterea duhovnicească a fiecărui cuvânt ce vorbeşte despre astfel de înălţimi ale vieţii în Dumnezeu se pierde dacă îndărătul lor nu se află experienţa personală a autorului. Publicând adunarea de faţă a articolelor Părintelui Sofronie lăsăm cititorului singur să judece de va pune cartea în categoria literaturii academice sau va desluşi în ea mărturia vie a unui om care „cu toată fiinţa sa trăieşte realităţile lumii Dumnezeieşti şi le contemplă ca pe nişte lucruri vădite”.

Obştea Mănăstirii
Sfântul Ioan Botezătorul
Essex, Anglia

Cumpara cartea "Arhimandritul Sofronie - Nasterea intru imparatia cea neclatita", Editura Reintregirea
 

• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti
• Intalnirea mea cu Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Religie
• Rugaciune pentru zorii zilei
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe