Biserica este singura care poartă mărturia unei Noi Vieți, descoperită în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar datoria ei de bază este să vestească o altă realitate, cea care va să vină, ținânând seama de vremurile pe care le trăim.
Adevărata proclamare a Evangheliei este tocmai Viaţa cea nouă, care înseamnă a arăta credinţa prin faptele cele bune (cf. Mt. 5, 16).
Sf. Biserică nu e doar o „instituție” formată din propovăduitori sau învăţători. Ea este un organism misionar viu, iar spațiul lucrării ei este lumea întreagă, pe care o integrează în această Nouă Viaţă și asupra căreia poartă pecetea mărturisirii Mântuitorului Iisus Hristos.
Ţelul activităţii de vestire a Adevărului nu este pur şi simplu de a „implementa” oamenilor anumite idei şi convingeri, de a le impune o anumită disciplină, conduită sau rânduială în viaţă.
Mai întâi de toate, Biserica are menirea de a-i introduce pe oameni în „Noua Realitate”, de a-i converti lăuntric, de a-i aduce prin credinţă şi pocăinţă la Mântuitorul Iisus Hristos, astfel încât să fie născuţi din nou în El şi întru El, din apă şi din Duh. În acest mod, slujirea Cuvântului este împlinită în slujirea Sfintelor Taine (Georges Florovsky, „Biblie, Biserică, Tradiţie. O perspectivă ortodoxă”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 129).
De fapt, în Biserică toate povăţuiesc spre îndumnezeire. Sfânta Liturghie, Tainele, cultul, propovăduirea Evangheliei, postul, toate spre aceasta îndrumă. Biserica este singurul loc de îndumnezeire al omului prin harul dumnezeiesc (Gheorghe Kapsanis, „Îndumnezeirea-scopul vieţii omului”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 25).
Atunci când Apostolul Pavel vorbeşte în sinagogă sau în piaţa publică, avem o „propovăduire liturgică”. Acest aspect al propovăduirii liturgice lipseşte în zilele noastre. Noi o limităm mai ales la cadrul cultului, când de fapt trebuie să extindem propovăduirea la întreaga slujire pastorală şi duhovnicească, care este o continuare a Liturghiei, având desigur dreaptă socotinţă şi judecată (Boris Bobrinskoy, „Taina Bisericii”, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 223).
În felul acesta Sf. Pavel se dovedeşte a fi un „liturg” al cuvântului lui Dumnezeu, slujire pe care o împlineşte aducând mulţumire Tatălui Ceresc pentru harul dumnezeiesc dat în Domnul Iisus. Tot el spunea că, propovăduirea sa nu este altceva decât un cuvânt de la Hristos şi despre Hristos: „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Co, 4, 5).
De aceea, cugetând la datoria cea mare de a predica Evanghelia, Apostolul Pavel zice: Vai mie dacă nu voi binevesti, căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată (I Co. 9, 16-17).
Şi în epistolele sale pastorale către episcopii Timotei şi Tit, el pune cele mai puternice îndemnuri şi cele mai înfricoşate ameninţări privitoare la datoria păstorului de a învăţa poporul credinţa şi cucernicia creştină (Sf. Ioan Gură de Aur, „Predici la duminici şi sărbători”, Edit. Bunavestire, Bacău, 2005, pp. 5-6).
Aşa cum reiese tot din cuvântul Sf. Pavel, adresat ucenicului Timotei, propovăduirea Evangheliei trebuie să fie responsabilă şi de bună calitate: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (I Tim. 3, 2); „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Tim. 4, 2); „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Tim. 4, 12).
Propovăduirea lui Iisus Hristos în această lume este posibilă, în primul rând, printr-o bună evanghelizare, o bună cunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu, întrucât „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm. 10, 17).
Rostul evanghelizării este de a contribui la schimbarea vieții, la împărtăşirea credincioşilor de Adevăr, adică la mântuirea sufletului: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16).
De aceea, Sf. Evanghelie înseamnă proclamarea mesajului dumnezeiesc către lume, dar şi prezentarea unui nou mod de viaţă, în primul rând prin exemplul personal de trăire.
Bucuria noastră se întemeiază pe faptul că Dumnezeu există şi a venit la noi, în intimitatea noastră ființială. Iar Apostolul Pavel face din acest adevăr „urzeala” propovăduirii sale: „Şi noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului. Fiindcă Dumnezeu a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Co. 3, 18; 4, 6) (Alphonse Goettmann, „Bucuria-Faţa lui Dumnezeu în om”, Edit. Herald, Bucureşti, 2010, p. 34).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Acatistul Mantuitorului Iisus Hristos
Publicat in : Acatiste -
Persoana si numele lui Iisus Hristos
Publicat in : Religie -
Cum este vazut Iisus Hristos in Coran
Publicat in : Editoriale -
Iisus Hristos, contemporanul necunoscut
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.