Există oameni care suferă, literalmente, de mania punctualităţii: dacă au întârziat cinci minute este o catastrofă cosmică, sunt gata să intre în pământ. „Eu nu întârzii niciodată/eu vin mereu la timp!" - aceasta nu este pentru ei doar o cerinţă a regulilor buneicuviinţe şi politeţei, ci şi o chestiune de onoare, un semn al decenţei, un indicator al demnităţii umane. Tocmai oamenii de acest gen sunt adeseori foarte intoleranţi nu numai faţă de propriile întârzieri, ci şi faţă de întârzierile altora.
Nu vreau să îi dezamăgesc pe cei ce sunt convinşi că pe ei se poate pune bază la modul absolut, dar... oameni absolut de nădejde nu există. Există oameni care ori nu-şi observă întârzierile, ori şi le îndreptăţesc („şeful nu întârzie, ci este reţinut"), ori aruncă responsabilitatea pentru ele pe umerii altora („nu mi s-a explicat cum să găsesc strada respectivă"). Mai este încă o „formulă magică": „Am întârziat: deci aşa trebuia să fie" (cui îi trebuia, asta nu se mai precizează). Cu privire la aceasta, cineva a zis foarte nimerit: „Niciodată nu poţi şti sigur dacă ajungi la timp din fericire sau întârzii din nefericire."
Dacă toate tertipurile acestea dau greş şi trebuie, totuşi, să recunoască faptul că a încălcat înţelegerea stabilită, „punctualul" întârziat e, îndeobşte, chinuit de sentimentul vinovăţiei şi ruşinii, şi îi ia mult timp ca să-şi vină în fire după această „cădere" în ochii celor din jur şi - principalul - în proprii ochi. Greu îi vine omului să fie dezamăgit în privinţa propriei „punctualităţi ireproşabile", şi puţini dintre aceşti „superpunctuali" pot privi propria persoană şi situaţia respectivă cu înţelegere sau cu umor. Iar dacă întârzie din vina altcuiva, vinovatul nu-i de invidiat - o să audă multe lucruri neplăcute la adresa sa.
Sigur, punctualitatea este un lucru bun, dar este rău când i se atribuie o importanţă prea mare.
Atitudinea prea crispată faţă de punctualitate poate fi provocată de diverse cauze: regulile din familie („în familia noastră nu întârzie nimeni niciodată") sau, dimpotrivă, dorinţa de a nu semăna cu membrii „zăpăciţi" ai propriei familii (aşa-numitul „antiscenariu"). Poate că respectivul a fost pedepsit cu asprime pentru întârzieri în copilărie sau, dimpotrivă, venirea la timp era singurul motiv de laudă („al nostru e prostovan, dar măcar niciodată nu întârzie"). Oricum ar fi, dacă există o anumită exagerare, o hipersensibilitate faţă de ceva (în cazul nostru - faţă de întârzieri), aceasta este, de regulă, semn al unei anumite deformări a percepţiei, deformare care este legată de trăiri emoţionale puternice.
Dacă observaţi la voi înşivă o asemenea deformare, este important să recunoaşteţi că nu faceţi bine, dar să nu vă mustraţi, să nu vă justificaţi, ci să încercaţi să adoptaţi pentru o vreme o poziţie neutră, de observator, fără judecăţi de valoare, ca să puteţi studia mai bine particularităţile propriilor reacţii. După ce veţi fi lămurit toate detaliile şi nuanţele, va fi mai uşor să găsiţi cauzele, iar ştiind cauzele - să găsiţi mijloace de corecţie a propriilor exagerări. Acestea pot fi neînsemnate, de tipul cu care omul se descurcă fără mare greutate şi singur, dar există şi cazuri complicate, când ajutorul psihologului este indispensabil. Principalul este să ţineţi minte că dacă aveţi cu adevărat dorinţă se poate rezolva aproape orice.
OLGA KRASNIKOVA
Fragment din cartea "ÎNTÂRZIERILE ŞI PROMISIUNILE NEÎNDEPLINITE", Editura Sophia
Cumpara cartea "ÎNTÂRZIERILE ŞI PROMISIUNILE NEÎNDEPLINITE"
-
Timpul si valoarea lui pentru mantuire in Ortodoxie
Publicat in : Editoriale -
Timpul si viata
Publicat in : Editoriale -
Cat de 'al meu' este timpul?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.