Punerea mainilor (sau a mainii) este un gest intalnit in mai multe religii. Insa, potrivit lui Jean-Thierry Maertens, ”dintre toate societatile religioase, Biserica crestina este, incontestabil, cea in care exista cea mai variata intrebuintare a punerii mainilor in cadrul cultului.”
Acest lucru nu este intamplator tinand seama de faptul ca acest act este legat in mod fundamental de succesiunea apostolica. Biserica nu ar fi putut sfinti continuu lumea, spatiul si timpul, fara succesiune apostolica. Astfel, episcopii sunt propovaduitorii si daruitorii harului primit de la Apostoli.
Sfantul Grigorie Palama ne spune ca fiecare episcop este in eparhia sa asemenea unei candele sau unui luminator: "asa cum cineva care aprinde de la o candela o alta candela si de la aceea inca una are necontenita lumina, la fel si prin punerea mainilor Apostolilor asupra urmasilor lor si de la acestia la altii, harul daruit de dumnezeiescul Duh trece la toate neamurile si ii lumineaza pe toti cei care cred acestora".
Toti cei ce primesc harul sfintitor al preotiei, la randul lor, folosesc punerea mainilor ca act sacramental in relatia cu cei pastoriti. Astfel, punerea mainilor nu se refera numai la gestul ritual din Taina Hirotoniei, ci este si un act ritual de binecuvantare prin care, prin mijlocirea sfintitilor slujitori ai Bisericii, se face transmiterea darului sfant al lui Dumnezeu.
Punerea mainilor in Vechiul Testament
In Vechiul Testament punerea mainilor este folosita (sub numele semikah) atat ca gest spontan, cat si ca ritual precis, in cazul jertfelor (preotii puneau mainile deasupra capului vitelului de jertfa, ca asupra lui sa cada pacatele poporului si sa se spele prin sangele lui - Levitic 8, 14-15), al binecuvantarilor (Facerea 48;13-20), la conferirea unor anumite functii (Numeri 27;15-23), la ritualul din Ziua Ispasirii (Levitic 16;21) sau la excluderea celor care huleau numele Domnului (Levitic 24;14). Acest gest are multe semnificatii, asfel incat insemnatatea sa trebuie specificata cu fiecare ocazie, potrivit contextului.
In Vechiul Testament prin acest ritual se intarea dreptul slujirii preotesti, cat si cel de conducator al poporului (Numeri 8,10;27,18 si 23). Punerea mainilor apare si in “Inaltarea lui Isaia”, o lucrare pseudoapocrifa de origine crestina din timpul primului secol. In intreaga literatura de la Qumran exista o singura referire la punerea mainilor.
Punerea mainilor in Noul Testament si in Biserica primara
Credinta in puterea sfintitoare a punerii mainilor o intalnim si in Noul testament: “Fiica mea e pe moarte (a zis Iair Mantuitorului), ci, venind, pune mainile peste ea, ca sa scape si sa traiasca” (Marcu 5,23).
Tot Mantuitorul binecuvinteaza copii, punandu-si mainile peste ei: “I s-au adus copii, ca sa-Si puna mainile peste ei, S-a dus de acolo…” (Matei 19,13 si 15).
Dintre toate contextele vechi testamentare in care se vorbeste despre punerea mainilor, doar folosirea mainilor pentru binecuvantare si ordinare se mai gaseste in Noul Testament. Alte doua intrebuintari mai sunt caracteristice crestinismului timpuriu: punerea mainilor pentru vindecare si primirea Duhului.
Prin punerea mainilor Mantuiutorul vindeca pe bolnavi (Marcu 5, 23) Puterea vindecarii prin ritualul punerii mainilor a fost transmisa de Iisus si Sfintilor Apostoli, care o vor lasa Bisericii prin taina Sfantului Maslu: “Peste bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi” (Marcu 16, 18 ). La slujbele pentru bolnavi, preotul pune epitrahilul pe capul lor, se roaga si punand mana pe capul lor ii binecuvinteaza, la sfarsit. Semnificatia sfintitoare a gestului punerii mainilor se va pastra in Sfintele Taine, in general Spovedania si Hirotonia.
Punerea mainilor este concretizarea binecuvantarii. Binecuvantarea urmata de punerea mainilor reprezinta acoperamantul Bisericii, prin lucrarea Sfantului Duh. Punerea mainilor este precedata de ridicarea mainilor. Prin ridicarea mainilor este invocat Duhul Sfant, care Se coboara asupra credinciosilor. Duhul Sfant invocat prin ridicarea mainilor este transmis prin punerea mainilor si devine lucrator prin binecuvantare.
Punerea mainilor era des intalnita in Biserica primara. Asocierea punerii mainilor cu aspecte vitale ale experientei si lucrarii crestine din Biserica primara i-a asigurat acestei practici un loc important in praxis-ul crestin.
Hirotonirea episcopilor, presbiterilor, si a diaconilor presupunea de asemenea punerea mainilor. Traditia Apostolica vede in acest gest un rit de exorcism folosit in timpul catehumenatului, si un gest de invocare a Sfantului Duh. Biserica primara a inteles punerea mainilor ca inlocuitor al Mirungerii (Fapte 8;17 , 9;17, 19; 6), (Evrei 6;2), sau cu scopul de a desemna pe cineva intr-o functie (Fapte 6;6, 13;1), ca hirotonire (I Timotei 4;14, 5;22, 2 Timotei 1;6), si ca gest de vindecare (Fapte 9; 12).
Sfantul Ciprian mentioneaza de asemenea ca, in Biserica Romei, se practica punerea mainilor, ca act pentru impacarea cu cei care cazusera in erezie.
De ce nu toti oamenii primesc vindecare trupeasca in Biserica?
Intr-o vreme in care tot mai multi dintre noi tind sa creada ca echilibrul interior si sanatatea trupeasca pot fi obtinute apeland la diversi bioenergoterapeuti, certitudinea faptului lucrarii harului vindecator si sfintitor o aflam numai in Biserica.
Preotii, in mod cert, sunt cei care lucreaza in numele lui Hristos si cu puterea primita de la El prin succesiune apostolica. Oricine altcineva, nu stim in numele cui si cu ce putere lucreaza. Cu toate acestea, nu toti oamenii primesc vindecare trupeasca in Biserica. Nici nu s-ar putea, de vreme ce gestul punerii mainilor, prezent in anumite Sfinte Taine si in gestul binecuvantarii, nu este unul magic.
Vindecarea urmeaza pe de-o parte, masurii credintei noastre in Hristos, iar pe de alta, iconomiei Sale dumnezeiesti. De aceea, din cei ce nu primesc vindecare, unii fie nu au suficienta credinta, altii au credinta, dar Dumnezeu ii incearca vreme mai indelungata, dupa care ii vindeca, iar altii nu vor dobandi vindecarea niciodata, pentru ca unora boala le este mai de folos decat sanatatea.
Se cuvine ca la preotii Bisericii sa alergam pentru a dobandi de la Hristos iertare de pacate, binecuvantare, vindecare trupului si sufletului nostru, dar numai intrarmati cu credinta, nadejde, indelunga rabdare si intelepciune. De aceea, atunci cand din Biserica ni se pare ca plecam nevindecati, nu se cade a pune la indoiala puterea preotului si, intr-un final, puterea lui Dumnezeu, ci sa ne indoim de noi insine.
Radu Alexandru
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.