Rabdare - mantuire

Rabdare - mantuire Mareste imaginea.

Vrednicul de pomenire, Sfântul ieroschimonah Ambrozie de la Optina a spus cu destul de multă subţirime duhovnicească: „Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când nu este hrană în casă, cel ce locuieşte în ea iese afară". Aceasta se tâlcuieşte: creştinul trebuie să trăiască în virtuoasa răbdare ca în casa sa binecuvântată de Dumnezeu. Şi el, într-adevăr, trăieşte în ea, dacă are smerita cugetare. Smerenia îl hrăneşte haric (Iacov 4, 6). Şi el are un duh de pace. Nu tulbură pe nimeni şi nu este tulburat de nimeni. Dacă este provocat, tace. Dacă este jignit, nu iese din casa răbdării. Poate să i se întâmple mare ispită. Poate să reverse ploaie de ispite, cum s-a întâmplat cu dreptul şi îndelung-răbdătorul Iov. Insă dacă s-a ascuns sub acoperişul sigur al răbdării, credinciosul nu va fi afectat nici de ploaia de nenorociri revărsate, nici de îngrămădirea năpastelor asemenea grindinei. Creştinul nu se dedă la relele provocări atâta timp cât are în casa sa hrana smereniei şi se socoteşte sincer ca fiind păcătos. Insă dacă se termină smerenia lui, se încheie şi răbdarea lui. Dacă nu este hrană în casă, cel ce o locuieşte iese afară, adică îşi iese din răbdare.

Un astfel de om este de plâns. Părăsind casa răbdării, el cutreieră prin vânturile, ploile şi grindina veşnicelor certuri şi permanentelor vrăjmăşii cu alţi oameni. Cade dintr-o duşmănie în alta - întotdeauna iritat, întotdeauna supărat, mereu nemulţumit. El este fără casă duhovnicească şi un jalnic pribeag. Singura mântuire pentru el este să se întoarcă în binecuvântata de Dumnezeu casă a răbdării, să se aprovizioneze cu multe provizii de smerenie şi niciodată de acum să nu mai iasă din răbdare, cu nimeni să nu se mai certe şi să se silească să aibă pace cu toţi şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12,14).

Izbânzile virtuţii răbdării sunt spre fericire (Iacov 5, 11). Ele au lecuit nervozitatea noastră, au îmblânzit ieşirea noastră din fire şi au înfrânt mânia noastră. Ele ne-au slobozit de muncile pe care aceste patimi le pricinuiesc sufletului nerăbdător. Cu răbdare, ele se desăvârşesc în viaţa duhovnicească şi fac casă Sfântului Duh. Că aceasta este aşa, o arată pildele plăcuţilor lui Dumnezeu.

Doi monahi trăiau frăţeşte într-un schit. Ei aveau o grădiniţă de legume, pe care o lucrau pentru hrana lor. Intr-o zi a sosit la ei un mare nevoitor. El a vrut să-i ispitească până unde s-au deprins în virtutea răbdării şi, cu un toiag, a început să dea în răsaduri şi să le strice. Văzând aceasta, fraţii s-au ascuns. Când a rămas numai un vrej, unul dintre ei s-a arătat şi i-a spus blând: „Avva, daca doreşti, lasă acest răsad ca să pot să pregătesc o fiertură din el şi să mâncăm împreună !" Stareţul, înduioşat de o astfel de nerăutate, a spus: „Pentru răbdarea ta, Duhul lui Dumnezeu odihneşte peste tine !"

Despre un alt frate, care se străduia din toate puterile să placă lui Dumnezeu, citim că sufletul lui a fost cuprins de grea ispită. Niciunul din fraţii mănăstirii nu vroia să aibă părtăşie cu el, nici să-l primească pe la ei. Unii îi arătau deplinul lor dispreţ, nu-i răspundeau la bineţea lui, nu-i dădeau împrumut pâine şi nu-l îngăduiau la trapeza mănăstirii. Odată, întorcându-se de la secerat înfometat şi obosit, el nu a găsit nicio bucăţică de pâine în chilia lui. Insă pentru că era îndelung-răbdător, nu a cârtit şi nu s-a mâniat, neosândind pe nimeni, ci mulţumea numai lui Dumnezeu. Văzând răbdarea lui, Dumnezeu a încetat ispita. Indată cineva a bătut la uşa lui. Acesta era un om necunoscut din Egipt. El i-a dat pâine adusă cu cămila. Cum a văzut dumnezeiasca milă, monahul a început să plângă şi'spunea: „Doamne, eu nu sunt vrednic să suport nici măcar o mică năpastă !" După ce a încetat ispita, fraţii au devenit binevoitori cu el şi au început să-l cheme atât pe la ei, cât şi la trapeză.

Omul nerăbdător, în asemenea împrejurări, repede ar fi gândit: „Dumnezeu m-a părăsit! El nu mai are grijă de mine !" Şi ar fi părăsit casa răbdării, ca să se revoite împotriva lui Dumnezeu şi să se certe cu oamenii nemilostivi dimprejurul său. Insă prin aceasta el şi-ar fi ruinat mântuirea. In realitate, Dumnezeu poartă de grijă tuturor. El nu părăseşte nici măcar o clipă pe niciunul dintre noi, mai ales pe cei care se nevoiesc în numele Lui cel sfânt, şi în chip nevăzut e cu orişicine, şi aşteaptă să vadă tăria răbdării noastre, ca să ne răsplătească bogat - uneori chiar în această viaţă şi, în mod cert, mai cu seamă în cea viitoare.

Cei nerăbdători vor spune împotriva acestora: „De ce să-mi fie răsplata în viaţa viitoare, dacă nu-mi este cunoscut cum va fi ea, şi chiar, în general, dacă va fi ? Eu aş vrea aici să nu mai sufăr !" - Bine, îi răspundem lui, vrei să nu mai suferi aici, insa iată că eşti neputincios să îndepărtezi suferinţa şi vrei ori nu, suferi! Ce medicament întrebuinţezi împotriva suferinţei tale ? Leacul tău este nerăbdarea. însă nu vezi oare că aceasta nu este leac, ci otravă ? Când eşti nerăbdător şi îţi ieşi din fire către cei apropiaţi care te jignesc, tu nu-i faci prin aceasta din răi - buni, ci, dimpotrivă, îi aţâţi împotriva ta şi le îndoieşti răutatea lor. Prin aceasta, tu singur îţi aduci noi suferinţe şi te înră- ieşti din ce în ce mai mult. Astfel, pentru nerăbdarea ta te otrăveşti cu îndoită otravă - şi cea străină, şi cea a răutăţii tale. Rabdă răul de la alţii, roagă-L pe Dumnezeu să-i înţelepţească pe răii tăi vecini, şi tu vei îndepărta răutatea din inima ta şi vei înceta să prepari pierzătoare otravă pentru tine.

Răbdarea ta va micşora şi răutatea altora, şi poate chiar o va îndepărta în întregime. Atunci nici ea nu te va mai otrăvi şi, dintr-odată, îţi va fi mai uşor. Iar tu vei gusta uşurinţa medicamentului răbdării. Iar dacă te vezi lecuit de răutatea ta prin răbdare, dacă guşti căldura dragostei în inima ta, această dragoste te va uni cu Dumnezeu, îţi va deschide ochii spre Făcătorul tău, Care este dragoste, şi tu vei crede că prin suportarea răutăţilor Dumnezeu ne tămăduieşte nu numai în această scurtă viaţă, ci mai ales în cea viitoare, şi că răbdarea plineşte încă de aici binecuvântata răsplată a păcii sufleteşti, iar acolo va fi, cu atât mai mult, răsplătită fără de sfârşit! Atunci îţi va fi lămurită înţelepciunea creştinească din popor, exprimată prin aceste două cuvinte: „Răbdare - mântuire !"

Toţi Sfinţii Părinţi au răbdat în vederea vieţii veşnice şi nu au fost înşelaţi în cele nădăjduite. Un oarecare blând stareţ se ostenea în chilia sa toată ziua. Se ruga şi se nevoia să nu greşească cu ceva înaintea lui Dumnezeu. La el venea adesea un monah care, aţâţat de diavol, fura câte ceva. Stareţul vedea aceasta, însă nu-l vădea pe el, ci rucodelea de două ori mai mult, spunându-şi: „Poate că acest frate e în nevoie !" Stareţul încerca neajunsul, însă răbda. Astfel a ajuns la sfârşitul zilelor sale. Fraţii monahi l-au înconjurat ca să-şi ceară iertare şi să-l ierte, la rândul lor Stareţul, observând printre ei pe acela care îl fura, i-a spus: „Apropie-te de mine!" Şi, sărutându-i mâinile, i-a spus: „Frate, eu sunt recunoscător acestor mâini, pentru că prin ele am primit împărăţia lui Dumnezeu !" Fratele care fura a înţeles ce vrea să-i spună stareţul, care era pe moarte, s-a înduioşat de nerăutatea lui şi, tulburat până în adâncul sufletului de vădirea cea blândă, a început o viaţă de pocăinţă.

Nenumărate sunt pildele de acest fel. Ele arată că Domnul, Rânduitor întru căile noastre, îngăduie multe suferinţe şi ispite în viaţă, nu numai nouă, păcătoşilor, ci şi drepţilor, iar aceasta, întotdeauna, cu cele mai înalte scopuri mântuitore. El putea să-l apere pe stareţul prădat şi să-l pedepsească pe fur. Iar aceasta Dumnezeu o şi face câteodată, când ea se potriveşte cu mântuitoarele şi înţeleptele Lui planuri. însă în întâmplarea arătată El a dat posibilitatea stareţului să crească în cea mai mare virtute, iar furului să se pocăiască, luând-aminte la marea răbdare a stareţului.

Unii se vor arăta împotrivă: „Nu e cu rânduială să se lase hoţii nepedepsiţi să fure, iar cei puternici să se comporte cu răutate ! Unde vom ajunge dacă procedăm aşa ? Ei trebuie să fie pedepsiţi, ca să nu dea un rău exemplu şi să nu se fure roadele muncii altora" Aceasta este adevărat, vorbind omeneşte şi urmând legile rânduielii din societate şi ale dreptei judecăţi. Cine nu află puteri să procedeze după cea mai înaltă, îngerească, pildă a răbdătorului stareţ, poate să procedeze după cuvintele Mântuitorului: De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi, de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi, de nu-i va asculta nici pe ei, spune-} bisericii (Mat. 18, 15-17).

După toate aceste instanţe, creştinul este în drept să se adreseze şi puterii din stat corespunzătoare cu cererea sa, ca să se pună capăt râului, să se pedepsească făcătorul de rău şi să se apere cel ce suferă nevinovat. Aceasta procedură nu este greşită dacă este în limitele dreptăţii.

Arhim. Serafim Alexiev

Fragment din cartea "Rabdarea. Talcuire la rugaciunea sfantului Efrem Sirul"

Cumpara cartea "Rabdarea. Talcuire la rugaciunea sfantului Efrem Sirul"

 

Pe aceeaşi temă

06 Mai 2019

Vizualizari: 529

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE