Se pune acum întrebarea: Este reală Revelaţia divină supranaturală? Căci posibilitatea şi datoria de a crede este dată abia dacă este stabilit cu suficientă certitudine că Dumnezeu a vorbit de fapt către noi. De aceea, faptul Revelaţiei divine supranaturale trebuie să fie stabilit cu certitudine obiectivă, care exclude orice îndoială raţională.

La această întrebare răspundem: dacă este posibilă şi necesară, atunci trebuie să fie şi reală. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dat realmente această Revelaţie supranaturală; ea este o realitate faptică, care a intrat în patrimoniul istoriei universale.

Dar Revelaţia creştină este o realitate care nu se poate explica asemenea rodului unui proces natural de dezvoltare a culturii din epoca respectivă. De aceea se ridică întrebarea: Care este originea ultimă a acestei Revelaţii? Este ea rezultatul activităţii desfăşurate de o mare personalitate deschizătoare de drumuri noi în istorie?

Este ea rezultatul izbucnirii în istorie a unei lumi mai înalte? Cu alte cuvinte, este Creştinismul opera genială a unui om sau este o creaţie nemijlocită a lui Dumnezeu?

Istoria ne relatează că anumiţi oameni au propovăduit Evanghelia. Aceşti bărbaţi au săvârşit acest lucru cu puterile lor naturale sau au fost instrumente ale unei Revelaţii divine supranaturale? Nu putem nesocoti importanţa acestei întrebări pe motivul că originea unei cunoştinţe ar fi indiferentă şi că numai conţinutul ei ar fi important; deci acceptăm ceea ce este bun, indiferent de unde vine.

Or, pe un atare punct de vedere nu ne putem aşeza, pentru că - în cazul pe care-l discutăm - originea este de importanţă esenţială. Dacă Creştinismul nu este Revelaţie divină supranaturală, atunci el nu are valoare veşnică şi - ca atare - nu poate constitui o normă netrecătoare de viaţă, pentru că, fiind nedeplină, nu poate obliga în mod absolut.

Dar realitatea Revelaţiei divine supranaturale trebuie stabilită cu certitudine şi din alt motiv: ea este premisa necesară credinţei în adevărul Evangheliei. Cu atât mai mult, cu cât aceasta cuprinde misterii, al căror adevăr intern noi nu-l putem dovedi, ci le acceptăm pe motivul că ne-au fost vestite prin descoperire dumnezeiască.

Unii teologi romano-catolici, ca Baader, Gunther ş.a., au socotit că pot justifica conţinutul învăţăturii creştine cu temeiuri interne în aşa măsură încât nu ar mai fi nevoie să ne provocăm la Revelaţia divină. Dar unii ca aceştia uită faptul că asupra misteriilor raţiunea umană nu poate avea o evidenţă internă, precum şi că în cazul misteriilor argumentele nu sunt stringente.

Si modernismul catolic, care ar dori să înlăture Revelaţia externă ca temelie a credinţei creştine, socoteşte că poate să garanteze în măsură suficientă conţinutul credinţei prin temeiuri interne; numai că încearcă acest lucru pe altă cale. In teoria cunoaşterii, el stă pe punctul de vedere al pragmatismului. Pentru el are valoare de adevăr ceea ce are însemnătate pentru viaţă. Pe baza acestui principiu, caută să arate că conţinutul Evangheliei corespunde celei mai adânci dorinţe si celei mai mari trebuinţe a sufletului omenesc, că acest conţinut este oarecum un postulat al conştiinţei religios-morale.

Dar metoda modernismului duce tot aşa de puţin la scop ca şi metoda raţionalismului. Mai întâi, criteriul pragmatist al adevărului este discutabil. Căci valoarea unui lucru implică în sine existenţa lui. Şi chiar dacă admitem ca just acest criteriu, tot nu putem cu ajutorul lui să dovedim ca adevărat întreg conţinutul de credinţă al Creştinismului.

Desigur, fiecare dogmă - în afară de valoarea ei teoretic-doctrinară - are totodată şi o valoare practică (este temelie normativă a vieţii creştine), iar religia creştină ca întreg corespunde celor mai adânci trebuinţe ale sufletului omenesc. Dar Creştinismul nu este nicidecum un postulat al conştiinţei religios-morale. Ţelul urmărit de el: mântuirea, desăvârşirea, preamărirea lui Dumnezeu şi dobândirea fericirii veşnice, are un caracter supranatural şi - ca atare - depăşeşte puterile fireşti ale omului. Iar calea spre împlinirea ţintei, în special modul mântuirii, a fost determinat de liberă hotărâre a lui Dumnezeu.

Intruparea Fiului lui Dumnezeu, Patimile şi Moartea Sa pe Cruce, precum şi învierea Sa din morţi, adică adevărurile de credinţă care cuprind fapte istorice de mântuire, nu au postulate necesare.

De aici rezultă că credinţa noastră nu se poate lipsi de mărturia externă a Revelaţiei divine; ea presupune neapărat şi necondiţionat faptul sau realitatea obiectivă a Revelaţiei divine.

O posibilitate principială a dovedirii existenţei Revelaţiei divine este dată. Un argument mulţumitor pentru caracterul revelaţional al religiei creştine implică pretenţii mari pentru ştiinţă. Dar nu este greu să observăm că puterea umană de cunoaştere este suficientă pentru a stabili faptul unei Revelaţii divine supranaturale.

In cadrul stabilirii acestui fapt este vorba mai întâi de a determina ceea ce s-a întâmplat de fapt. Căci faptul Revelaţiei divine stă în istorie ca orice eveniment petrecut în timp şi în spaţiu şi - ca atare - este tot aşa de accesibil cercetării istorice.

Istoria constată tot ceea ce se întâmplă, indiferent dacă respectivul eveniment este obişnuit sau neobişnuit, natural sau supranatural: faptul minunat nu este mai greu de observat decât faptul cotidian.

A doua sarcină este aceea a explicării faptelor, adică a răspunde la întrebarea: respectivele fapte se reduc la o pură guvernare a puterilor naturale sau la o intervenţie nemijlocită a lui Dumnezeu? Asupra acestui lucru istoria nu ne mai spune nimic, dar limitele acestei ştiinţe nu corespund, nu se confundă cu limitele cunoaşterii omeneşti în general. Cugetarea filozofică merge mai departe decât cercetarea istorică cu mijloacele ei specifice de investigaţie: pe baza legii cauzalităţii, ea sesizează şi ceea ce ochiul nu vede. Şi dacă anumite evenimente poartă de fapt în sine urme ale unei origini divine nemijlocite, atunci concluzia asupra caracterului lor supranatural este principial posibilă, pentru cugetarea noastră, chiar dacă în unele cazuri se izbeşte de greutăţi.

Dar concepţia modernă despre istorie nu se împacă cu faptul Revelaţiei divine supranaturale. Ea ridică mai întâi obiecţia că ştiinţa istoriei nu poate admite intervenţia factorilor supranaturali în mersul istoriei fără să se expună pe ea însăşi. Această obiecţie stă în legătură cu o anumită concepţie, foarte răspândită astăzi, despre esenţa cercetării istorice.

Pornindu-se de la un principiu evoluţionist extrem sau radical, se presupune că realitatea istorică stă sub legea unei dezvoltări continue, că niciodată nu poate rezulta o ruptură radicală cu trecutul, că niciodată nu poate avea loc ceva cu totul nou, ci totul creste treptat din sămânţa deja existentă ca si în lumea organică.

In virtutea acestei idei despre evoluţie, se refuză - ca ceva imposibil - Revelaţia divină supranaturală, care deschide puteri cu totul noi şi conduce mişcarea pe alte căi.

Fireşte, faptul Revelaţiei divine supranaturale nu este compatibil cu un astfel de principiu. Dar cursul natural al istoriei nu se încadrează cu totul în această lege. Desigur, anumite nexuri străbat prin toată istoria şi fiecare mişcare nouă este totdeauna pregătită, dar o perioadă nouă nu poate fi înţeleasă ca produsul integral al evoluţiei anterioare. Progresul istoriei - inclusiv cel al istoriei religioase - este determinat de regulă de intervenţia unor personalităţi conducătoare, care îşi au rădăcinile în vremea lor, sunt ecoul aspiraţiilor mulţimilor, dar manifestă o puternică originalitate, care atrage după sine intrarea inevitabilă în contradicţie accentuată cu puternice curente ale vieţii vremii respective.

De aceea, oricât de valoros ar fi principiul evoluţionist şi oricât de mult ar trebui istoricul să se străduiască a descoperi nexurile interne ale oricărui eveniment, el nu trebuie să forţeze realitatea de dragul acestui principiu, silindu-se să se încadreze neapărat în tiparul unei scheme construite anticipat. Căci ideea evoluţiei este numai o ipoteză, o teorie ca orice altă teorie. Ceea ce istoria nu prezintă ca ceva rezultat din evoluţia inferiorului nu poate fi forţat să intre în fagaşul evoluţiei.

Când izbucneşte ceva nou - în mod spontan - din pământul istoriei, atunci această izbucnire nu poate fi nivelată forţat în sens evoluţionist.

La fel stau lucrurile şi cu aşa-numitul principiu al imanenţei. Cercetarea modernă porneşte de la principiul că istoria trebuie să fie explicată numai din sine, adică numai ca un produs al factorilor naturali. Desigur, istoricul este îndreptăţit să pună în aplicare - după posibilitate - această explicaţie naturală. Dar el nu trebuie să uite că principiul imanenţei nu este o lege raţională, ci o ipoteză, care trebuie să se adeverească abia prin fapte. De aceea, dacă acestui principiu, atunci nu îi mai rămâne altceva decât să mărturisească că stă în faţa unor fenomene care nu pot fi explicate pe cale naturală, ci pe altă cale.

PR. PROF. DR. CORNELIU SÂRBU

Fragment din cartea "TEOLOGIE FUNDAMENTALĂ", Editura Andreiana

Cumpara cartea "TEOLOGIE FUNDAMENTALĂ"

 

• Revelatia dumnezeiasca
  Publicat in : Revelatia
• Revelatia Dumnezeiasca in Sfintele Taine
  Publicat in : Editoriale
• Revelatia Dumnezeiasca intre posibilitate, realitate, existenta, lucrare si istoricitate
  Publicat in : Revelatia
• Originea lumii
  Publicat in : Dogma
• Solidaritatea lumii ingeresti si omenesti
  Publicat in : Dogma