Am învăţat carte citind şi recitind Psaltirea
Am învăţat carte nu din acelea [scil. din manualele şcolare], ci citind şi recitind Psaltirea şi canoanele... De-acolo, din canoanele Sfinţilor, Cuvioşilor, alcătuite de Teofan, [Ioan] monahul şi mulţi alţi sfinţi, am învăţat şi sfaturile pe care le dau. Adică ei aduceau laude unui sfânt din perspectiva trăirilor lor cu privire la o anume temă de care erau interesaţi, folosind [în aceste canoane] diferiţi tropi, adică foarte multe figuri de stil. Să citiţi [Vieţile şi slujbele] sfinţilor de peste an cu râvnă. Iată că şi o anume [monahie] a înţeles acest lucru, fiindcă, vorbindu-i despre asta, a început să iubească această metodă de studiu, de lectură.
Eu ce să vă spun? Am fost un copil neştiutor de carte, veneam de la ţară, tatăl meu mă lăsase de la o vârstă foarte fragedă şi plecase, întrucât eram săraci; s-a dus să lucreze la canalul Panama. Eu cu mama şi cu ceilalţi fraţi ai mei ne duceam să păzim animalele pe munte; ei, n-am fost deloc la şcoală. O minte foarte îngustă.
- Nu îngustă, părinte; permiteţi-mi să vă corectez aici: cu un bagaj de cunoştinţe limitat.
- In sfârşit, numai faptul că am citit viaţa Sfântului Ioan Kalyvitul cu chiu cu vai mi-a trezit dorinţa de a mă face monah, fără să ştiu nimic altceva... [nu e puţin lucru]; nu văzusem niciodată un monah, o mănăstire, absolut nimic. Şi [m-am hotărât] apoi să le las pe toate.
M-am afierosit ascultării
M-am dus în pustia de la Kavsokalyvia şi m-am afierosit ascultării cu bucurie, cu iubire. Ii iubeam foarte mult pe Stareţi. Pe vremea aceea toţi ucenicii şi rasoforii îşi iubeau Stareţii. După Dumnezeu [pe locul doi] era părerea Stareţului. Dacă ţi-a spus Stareţul ceva şi n-ai făcut, ei, se socotea a fi un mare [păcat].
- Neascultare faţă de Dumnezeu.
- Neascultare, bineînţeles! Nu puteai nici să te împărtăşeşti!
O mică neascultare, o mare tulburare
V-am povestit o păţanie de-a mea, când, deşi mi-a spus Stareţul: „Nu face să citeşti din cartea asta", mie mi-a intrat în cap dorinţa să aflu de ce. Am apucat cartea, am dat-o jos de pe raft, am privit-o, fireşte, nu puteam s-o citesc, nu o înţelegeam, fiindcă era Simeon Noul Teolog. Şi-apoi am pus-o sus la loc... După aceea am ajuns să nu mai pot face nimic, nici rugăciune, nici vreun alt lucru.
Stareţii mei se duseseră sus în Kerasiâ. După obiceiul meu, trebuia să mă duc la biserică. (Când Stareţii plecau, mergeam în biserică şi cântam, citeam şi mă bucuram de unul singur. Cântam - copil fiind aveam o voce frumoasă - şi mă bucuram indiferent ce aş fi făcut, fie rugăciunea, fie orice altceva.) După ce am aşezat cartea înapoi [pe raft], mi-a dat prin gând să mă duc la biserică, dar imediat mi-am spus: oare ce să fac? M-a apucat o aşa de mare tristeţe, încât am ieşit afară, m-am dus în locul unde am găsit fesul acela monahal, de unde se vede marea, şi m-am aşezat pe bordura de piatră de acolo. Eram mic pe-atunci, desigur, nu-mi dădeam seama [ce se întâmplă].
Şi, cum stăteam acolo, mi-am lăsat picioarele în jos, deasupra prăpastiei ce se deschidea dedesubt şi priveam marea, cuprins de întristare. N-am făcut nimic. Mă gândeam: am făcut neascultare faţă de Stareţ, acum toate sunt inutile. Cum să îndrăznesc să mă rog? Melancolie; lucrul ăsta [pe care-l săvârşisem] era o poveste deloc simplă.
Uitaţi-vă, [monahia] cutare ar spune: „M-am dus şi am luat-o, am citit-o, dar bagă de seamă să nu-i spui părintelui" şi cu o conştiinţă superficială s-ar duce şi s-ar împărtăşi ş.a.m.d. Dar [pe lângă toate astea] îi mai şi spune, să zicem, celuilalt: „Bagă de seamă să nu-i spui părintelui că ţi-am spus!"
Sincer vă spun, acesta e adevărul, şi nu născocirea mea. Toţi ucenicii de acolo făceau asculta re faţă de Stareţii lor. A zis cumva Stareţul „nu atinge asta", nu mai încăpea altă vorbă. Te uiţi la carte şi îţi spui: „Oare ce-o fi în ea, de-mi interzice Stareţul [s-o citesc]?", dar nu-ţi urneşti mâna din loc. Insă mie ispita nu mi-a dat pace.
Pocăinţa şi uşurarea
Pe Stareţi îi aşteptam să vină spre seară; mă gândeam ca, de îndată ce vor fi ajuns, să mă spovedesc părintelui ca să-i cer iertarea. Au venit, ne-am dus la Vecernie, [dar eu] nimic... Fărădelegea mea - uriaşă. Nu puteam să-i spun, mi-era ruşine. Oh, oh, nici eu însumi în sinea mea nu puteam să accept că am căzut într-o greşeală atât de mare, în greşeala neascultării! în seara aceea nu i-am spus. Am mâncat, ne-am dus să citim Pavecerniţa şi nimic din ce aveam de făcut împreună cu Stareţii nu eram în stare să fac de bunăvoie. M-am dus apoi la câvia mea, însă nici canonul nu mi l-am făcut şi nici vreun alt lucru. Eram foarte întristat şi tulburat din cauza păcatului. Nu mai săvârşisem până atunci nici o altă neascultare. Era prima neascultare pe care am făcut-o. Aşadar, dimineaţa când de cu noapte a sunat clopoţelul, ne-am dus la biserică, am citit [rânduiala], frământându-mă foarte tare. Am ieşit din biserică; m-am dus împreună cu Stareţii, ca să luăm gustarea de dimineaţă.
In faţă mergea părintele Ioanichie, apoi Stareţul şi la urmă eu. Când am ajuns să dăm coltul, în locul unde urma o mică pantă, l-am tras pe Stareţ de rasă. Se întoarce şi îmi spune: „Ce vrei?" „Pot să-ţi vorbesc, părinte?", l-am întrebat eu. Apoi am mers împreună în biserică. Ii zic: „Sunt cuprins de întristare. Mi-ai spus că nu e voie să pun mâna pe carte, dar eu am luat-o şi m-am uitat prin ea, şi de ieri conştiinţa mă mustră foarte tare. Nici Doamne, Iisuse Hristoase, nici altă rugăciune, nici canonul, nimic n-am fost în stare să fac, părinte; iartă-mă, am păcătuit!" „Da, copilul meu", îmi spune, „să ai grijă de acum înainte!" Ei, mi-a citit rugăciunea [de dezlegare] şi mi-a zis: „Să fii cu băgare de seamă!" Şi gata, [din acea clipă] m-a cuprins o bucurie, ce să-ţi spun? Aaaa. De fiecare dată când mă spovedeam mă copleşea această bucurie. V-o spun ca să ştiţi.
- Aşa aţi scăpat de povara ce vă apăsa.
Incălcarea poruncii a fost o binecuvântare!
Incălcarea poruncii a fost pentru mine o binecuvântare. Ai înţeles?... Nu ştiu dacă mă asculţi...
- Da, părinte, v-ascult...
- Pentru că Stareţul mi-a spus asta...
- Da, sfânta ascultare.
Spovedanie şi bucurie
Ei, da, însă de fiecare dată când făceam ceva, în momentul în care mărturiseam lucrul respectiv simţeam o mare bucurie, afierosindu-mă şi mai mult rugăciunii. Mă copleşea bucuria! Acestea-s lucruri extraordinare. Nu doar atunci, ci şi acum, când mă spovedesc trăiesc o [mare] bucurie. Mă uşurez deîndată. Am primit această [sfântă] taină cu multă credinţă...
„Doamne, mântuieşte-mă", ah... (iese singur [acest „ah"]) vine poate din boala mea, care mă istoveşte, şi din slăbirea organismului. Căci am văzut un monah în vârstă de nouăzeci şi opt de ani, care făcea aşa „Ah!" fie că mergea, fie că şedea, fie ştiu şi eu... ce mai făcea).
- Era o formă de manifestare a mulţumirii, a uşurării.
Lucrul metodic
- In Sfântul Munte eram trei, eu şi cei doi Stareţi ai mei... Şi lucram, făceam nişte linguri sculptate [din lemn].
- Am văzut uneltele pe care le foloseaţi...
- Da... iar noi doi lucram ca să putem ţine pasul cu primul, cu meşterul, care trebuia să le fasoneze pe toate, după care le preluam noi... Eu auzisem versetul care spunea „toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduiala"... Rânduiala! Aveam în mintea mea faptul că rânduiala este un lucru foarte important, şi atunci când primeam ceva de sculptat mă gândeam cum aveam să procedez, ce voi face în primul rând, în al doilea, în al treilea..., ca să nu le încurc şi să irosesc timpul. Am reuşit în felul meu să le prelucrez pe toate, astfel că Bătrânul nu mai avea ce să facă. Şi îi spunea părintelui: „Eu o să plec, ăsta mă face să mă simt inutil..." Aşa că întotdeauna am avut metodă în tot ce-am făcut.
- Metoda e foarte importantă.
- Desigur... Sistem. Să spui: „Mâine mă duc mai întâi la Ioannina, după aceea acolo, apoi dincolo şi pe urmă în altă parte..." Nu să spui că te vei duce la Ioannina la sfârşit, că vei face, care va să zică, lucrurile pe dos, astfel încât să pierzi o grămadă de timp.
Eram neobosit
La coliba noastră de nevoitori eram neobosit. Să vezi. Mi-am amintit ceva... Să zicem că era luni. Lunea nu mâneam untdelemn. Şi să zicem că aveam de gătit fasole. Puneam fasolea la fiert, după ce dădea un clocot bun, vărsăm apa şi o puneam din nou la fiert împreună cu ceapa deja pregătită cu o mână de castane şi cu una de ciuperci. Şi iată! Oh-Oh! Fasole cu ficăţei de miel!
Când, de bună seamă, am ajuns pentru prima dată în Sfântul Munte şi mi-au servit mân-carea asta... mi-am zis: „Oh-oh! Mi-au spus că astăzi postim şi mi-au dat ficăţei!"
Nu mi-am dat seama că sunt ciuperci. Şi, cu toate astea, nu mi-au dat altceva decât nişte ciuperci uscate gătite la cuptor. Găseşti în Sfântul Munte... cu carul! Sus, în Kerasiâ. Te uiţi pe sub brazi; calci şi ies la suprafaţă de sub frunze. Nu se pot vedea din cauza frunzişului copacilor.
La fel [se întâmplă] şi cu castanele. Ţi se pare că în fasole s-a pus miere. Sunt ca mierea. Castanele. Altceva e să pui miere ca să îndulceşti [mâncarea] şi altceva e să pui castane. Castanele dau o dulceaţă care arată că fasolea e dulce de la sine şi nu pentru faptul că ai adăugat tu miere. Ce lucruri frumoase! Foarte frumoase. Cum le-a binecuvântat Preasfânta! Acolo, în Sfântul Munte, pentru călugări. Acum sus, la Sfântul Nifon, vor începe să iasă ridichile şi toate minunăţiile lui Dumnezeu.
- Când o să înceapă ploile.
- A plouat deja.
- De asemenea, la Sfântul Nifon creşte un praz cu nişte bulbi în pământ, uite, aşa de mari! Zici că sunt din cei pe care-i răsădim noi. Sfântul Nifon e un loc [aparte]. Acolo puteai strânge verdeţuri pe toată durata iernii. Era grădina noastră. Ei, ai văzut cât e ceasul?
- Da, într-adevăr.
Bob cu lapte acru
Şi pentru masa de prânz... aveam pregătit cazanul cu bob deasupra [focului]. îi puneam fiecăruia [câte o porţie]. Oh-oh! „Mai pune-mi. Mai este?", mă întrebau.
Să vezi ce s-a întâmplat cu bobul ăsta... Bineînţeles, voi vă pricepeţi la mâncare. [Bobul] căpătase un gust acru, ca şi cum aş fi pus lămâie.
- Da, dar aţi pus şi unt.
- Avea un pic de unt, din laptele acru.
- Adică aţi pus bob şi aţi adăugat şi lapte acru?
- Şi l-aţi fiert încă puţin ca să se evapore laptele acru.
- Nu! Bobul, ceapă verde, mărar şi la sfârşit, după ce toate au fiert, am pus şi nişte lapte acru.
- Şi l-aţi fiert încă puţin ca să se evapore laptele acru.
- Nu. Ca să se infuzeze... Trebuia să fiarbă laptele acru, să nu fie proaspăt, ca să moară microbii. Microbii de pe urma fermentaţiei.
- O mâncare delicioasă!
Porfirie Kavsokalyvitul
O sa va spun...; Editura Sophia
Cumpara cartea "O sa va spun..."
-
Sfantul Porfirie (Zi aliturgica)
Publicat in : Calendar ortodox -
Sfantul Porfirie, episcopul Gazei
Publicat in : Vietile sfintilor -
Virtuti si harisme - Sfantul Porfirie
Publicat in : Credinta -
Sfantul Porfirie - aparatorul Sfintei Cruci
Publicat in : Vietile sfintilor -
Sfantul Cuvios Paisie de la Sihastria; Sfantul Cuvios Cleopa de la Sihastria; Sfantul Proroc Avacum; Sfantul Porfirie Kafsokalivitul; Sfanta Mucenita Miropia
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.