Ce poate fi mai rău pentru copil decât respingerea părintească? Fireşte, o atare atitudine faţă de copil nu poate să nu se repercuteze asupra lui, nu poate să nu-i schilodească personalitatea. Respingerea copilului de către părinţi produce consecinţe teribile pentru acesta. Părinţii, nu neapărat prin cuvinte, dar prin întregul lor comportament, prin atitudinea faţă de copil, parcă i-ar spune: „nu fi, nu trăi, mai bine nu ai fi fost", „tu aduci numai necazuri, numai griji", „tu ne încurci în viaţă". Iar copilul percepe şi însuşeşte cerinţele părinţilor. In esenţă, îi este interzis să trăiască, i se interzice existenţa însăşi. Şi, supunându-se pretenţiilor părinteşti, el tinde, într-o măsură mai mică sau mai mare, către autodistrugere. Intensitatea abnegaţiei copilului va depinde de pregnanţa respingerii părinteşti.
Respingerea poate fi chiar inobservabilă pentru ochiul străin. Uneori ea poate fi mascată, dimpotrivă, printr-o manifestare exterioară accentuată a grijii pentru copil. Abia la o analiză mai atentă devine evident că în spatele cuvintelor frumoase, în realitate se ascunde nedorinţa de a sta cu copilul, de a comunica cu el, adevărată respingere a copilului. O atare atitudine se întâlneşte adesea atunci când copiii se nasc într-un moment nepotrivit, incomod pentru părinţi sau dacă pruncul încurcă la realizarea anumitor planuri, sau dacă naşterea lui a adus în viaţa familiei anumite greutăţi, probleme. Motivele pot fi variate... Această atitudine se întâlneşte la oamenii care pur şi simplu nu sunt pregătiţi, nu s-au maturizat pentru a fi părinţi, când copiii sunt pentru ei o povară, în loc să fie bucurie.
Pentru ca un copil să îşi însuşească aceste tendinţe, părinţii nu trebuie neapărat să spună ceva de genul: „mai bine nu ai fi fost", „creezi numai probleme", „dacă nu ai fi, viaţa mea ar fi mai frumoasă", „dacă nu ai fi, aş putea face cutare lucru", „dacă nu ai fi tu, aş putea să fac o facultate şi să mă angajez la un serviciu bun" etc. Deşi uneori părinţii îşi permit să spună aşa ceva, fără a considera asta un pericol pentru copil. Dar, dacă părinţii nu reacţionează la dorinţele copilului lor, nu caută să fie cu el, evită comunicarea cu el şi, dimpotrivă, năzuiesc la o viaţă liberă de el, dacă ei nu se bucură de viaţă împreună cu copilul, ci regretă că nu au altfel de viaţă, el, desigur, îşi însuşeşte starea lor fără cuvinte. Copilul simte foarte bine că existenţa lui nu-i bucură pe părinţi, că ei îl consideră cauza neplăcerilor lor.
Elizaveta:
Voi mai adăuga că destul de frecvent respingerea copilului este mascată prin respectarea anumitor sisteme educative. De exemplu, măsuri educative cum ar fi „lasă copilul să ţipe, nu trebuie să te apropii de el", „lasă-l să stea singur în pătuţ, va plânge şi se va linişti, îi va face bine", adesea acoperă respingerea copilului. Deşi nu chiar întotdeauna aceasta este o respingere, putând fi şi o eroare. Insă atunci sensibilitatea defectuoasă din acele momente se va compensa în restul timpului pe care mama îl va petrece cu copilul. Dacă însă o răceală, o insensibilitate similară este prezentă şi în restul vieţii, chiar dacă se găsesc alte sisteme pedagogice pentru acoperire (cum ar fi: „în educaţie cea mai importantă este severitatea"), atunci vorbim de respingere. La fel este dacă mama strigă şi îşi ceartă mereu copilul. Atunci şi copilului i se formează într-o măsură sau alta asemenea precepte. O variantă extremă a respingerii copilului este atitudinea crudă faţă de el.
Ce va simţi copilul, iar mai târziu adultul, care a crescut cu sentimentul că existenţa lui este nedorită pentru părinţi? Am spus de mai multe ori că micuţul percepe atitudinea părinţilor faţă de sine ca singura posibilă, ca singura părere corectă în privinţa sa. Ce va simţi omul în adâncul sufletului căruia trăieşte o imagine a sinelui ca despre o fiinţă inutilă, a cărei viaţă este fără sens şi indezirabilă?... Un asemenea om se va simţi inutil, lipsit de rost. El îşi va percepe viaţa ca pe o sarcină grea, neplăcută. Ea nu îl va bucura şi singurul lucru pe care şi-l va dori cu adevărat, cu toată fiinţa lui, ca răspuns la directivele primite de la părinţi în copilărie va fi să nu fie, să nu existe. Viaţa unui astfel de om va fi colorată în nuanţe depresive. Un om ca acesta nu va iubi niciodată viata cu adevărat si chiar bucuriile veritabile nu-i vor aduce fericire pentru mult timp. Viaţa omului educat cu reperul „nu exista, nu trăi" poate să se aranjeze în cel mai diferit mod, dar întotdeauna va fi prezentă năzuinţa de a realiza ceea
ce i-au cerut părinţii. Deşi pentru omul însuşi acest lucru nu va fi deloc evident. Cu atât mai mult că modurile prin care omul încearcă să facă asta pot fi cele mai diverse.
Una dintre variantele alcătuirii vieţii după modelul bazat pe respingerea părintească este refugiul în obiceiurile autodistrugătoare. Este vorba de narcomanie/ alcoolism şi alte înclinaţii vicioase. Putem vorbi mult despre pricinile alcoolismului şi narcomaniei, însă năzuinţa către autodistrugere este una dintre cele mai răspândite cauze ce împing omul în stăpânirea lor. Acest comportament este caracteristic în mod special pentru oamenii ai căror părinţi, pe de o parte, nu-i acceptau, nu-i iubeau cu adevărat, dar pe de altă parte - le cereau să fie pozitivi, ascultători, punctuali. Atunci acesta se manifestă şi ca protest.
Tendinţa subconştientă către autodistrugere poate să-l determine pe om să aleagă ocupaţii periculoase, să rişte nejustificat, să caute situaţii periculoase. Putem vorbi despre autodistrugere în orice alt mod, inclusiv prin încercările de suicid.
Poate apărea şi cealaltă extremă. Copilul în al cărui suflet s-a întipărit ideea că viaţa lui este nedorită, că nu este iubit, că nu merită iubire, poate să-şi clădească viaţa ca şi cum s-ar împotrivi, de parcă ar vrea să le demonstreze părinţilor (care poate că au murit deja) şi lumii întregi că în realitate el merită iubire, că de fapt viaţa lui este necesară. Un asemenea om poate să muncească mult, să alerge după reuşite, la serviciu - după funcţii, în domeniul ştiinţific - după grade. Dar putem spune oare că este o soluţie bună? Nu, întrucât hărnicia, munca, realizările ştiinţifice, dezvoltarea în carieră - toate acestea nu reprezintă alegerea liberă a omului, ci spre ele îl împinge dorinţa de a-şi afirma valoarea.
Numai aşa el ştie să trăiască. Altfel, va fi nevoit să rămână între patru ochi cu directivele care spun că viaţa lui nu are rost. Tocmai din acest motiv adesea se întâmplă ca omul, obţinând în viaţă tot, toate bunurile materiale posibile pentru el sau toate gradele ştiinţifice, să simtă deodată că viaţa lui a devenit absolut lipsită de sens. Pe lângă asta, această fugă după realizări, în afară de posibilul prejudiciu adus sănătăţii, poate să păgubească mult şi sufletul. Orice îngrădire a libertăţii este rea. Aici însă omul îşi dă toate puterile, îşi iroseşte toată viaţa nu pentru că ar fi util şi interesant pentru el, ci înainte de toate pentru dorinţa de a demonstra cuiva ceva, dorinţă care îl îndeamnă la asta. Lupta inutilă cu morile de vânt este şi în detrimentul singurului lucru care trebuie6. Singura sferă căreia putem să-i dăm toate puterile noastre, toată viaţa noastră este sfera duhovnicească. Dar este imposibil să sporeşti duhovniceşte pentru a demonstra cuiva ceva.
Omul poate să încerce să pună capăt sentimentului inutilităţii sale, absurdităţii vieţii sale, dând un sens existenţei sale prin trăirea de dragul cuiva, însă nici acest altruism nu va fi veritabil, ci va fi o năzuinţă de a-şi justifica existenţa, de a înfrunta oarecum lipsa de dorinţă şi ştiinţă de a trăi, de a-şi afirma valoarea. Dacă însă nu există persoane cărora un asemenea om le-ar putea sluji, el este gata să moară. Trebuie să spunem că şi oamenilor nu le este uşor să accepte asemenea iubire. Adesea ea pare sufocantă, chinuitoare, grea.
Educarea copilului intru credinta Vol I. Probleme dificile de educatie; Editura Egumenita
Cumpara cartea "Educarea copilului intru credinta Vol I"
-
Sfaturi pentru educatia copilului
Publicat in : Religie -
Copilul in mijlocul ispitelor
Publicat in : Editoriale -
Video-copilul
Publicat in : Editoriale -
Copilul, bun la toate?
Publicat in : Editoriale -
Bona trebuie sa aiba credinta
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.