Rugăciunea lui Iisus în învățăturile Sfântul Diadoh al Foticeei
"Rugăciunea fără dragoste nu este ascultată, pentru că numai dragostea deschide ușile rugăciunii". (Sf. Efrem Sirul)
Sf. Diadoh al Foticeii este cel care a sintetizat „mistica minții” (intelectualistă), aparținând lui Evagrie Ponticul şi „mistica sentimentului” (a harului simțit) a Sfantul Macarie Egipteanul. El consideră că scopul vieții duhovnicești este unirea sufletului omului cu Dumnezeu, prin iubire. În acest sens, Sf. Diadoh afirmă că „dragostea ne leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simţire a minţii urma Celui nevăzut” (Sf. Diadoh al Foticeei, „Cuvânt ascetic în 100 de capete”, cap. 1, în "Filocalia", vol. I, Edit. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 414). Această primă rostire, din şirul celor o sută de capete despre desăvârşire, sintetizează întreaga învățătură duhovnicească a lui Diadoh al Foticeei.
La Sf. Diadoh „mistica intelectului” şi „mistica inimii” se unesc, deschizând drumul spre o spiritualitate care antrenează întreaga fiinţă a omului. La fel ca Macarie Egipteanul, el localizează mintea în inimă, pentru că raţiunea nu poate să-L accepte singură pe Dumnezeu. „Toată miza trebuie pusă pe inimă, întrucât doar inima curată Îl poate primi şi chiar înţelege pe Dumnezeu. Mintea se hrăneşte mai mult cu idei şi fantasme raţionale, iar inima cu iubire şi doruri de viaţă. Dumnezeu, însă, nu Se lasă gândit, ci numai iubit” (Paulin Ilucă, „Manifest pentru păstrarea tinereţii”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2010, pp. 109-110). De aceea, „adevărata rugăciune stă în simţirea a ceea ce e în Dumnezeu; nu e cea în care gândirea stă înaintea Lui spunând cereri, ci e plinătatea iubirii” (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte către singuratici”, Edit. Deisis, Sibiu, 2005, p. 53).
Sf. Diadoh vorbește despre puterea numelui lui Iisus, ca pavăză împotriva atacurilor ispitelor care vin atât în stare de veghe cât și în timpul somnului, și care încearcă să tulbure sufletul prin simțiri aparent plăcute: "Când mintea noastră începe să simtă harul Preasfântului Duh, Satana caută şi el să mângâie sufletul printr-o simţire la aparenţă plăcută, aducând peste noi, în vremea liniştirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al Lui, ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean" (Sf. Diadoh al Foticeei, "Cuvânt ascetic în 100 de capete”, cap. 31, în „Filocalia", vol. I, Edit. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 426).
Rostirea "Rugăciunii lui Iisus" risipește înșelarea vrăjmașului, iar harul Duhului Sfânt și experiența dobândită, prin osteneală, dă putere de a purta mai departe cu bucurie războiul duhovnicesc: "Deci dacă mintea se va afla, cum am spus, stăruind cu luare-aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la părere a vrăjmaşului şi se va porni cu bucurie la războiul împotriva lui, având la îndemână ca armă, pe lângă har, experienţa dobândită" (cap. 32, p. 427).
Sf. Diadoh al Foticeei atrage atenția asupra plăcerilor ispititoare, pe care omul le primește prin simțuri, care stârnesc pofte trupești și astfel îl îndepărtează de Dumnezeu și de poruncile Lui. De aceea trebuie să ne păzim vederea de amăgirile din exterior, întorcând privirea înlăuntrul inimii și rostind în același timp numele lui Iisus. Sf. Diadoh prezintă, în câteva cuvinte, esența "Rugăciunii lui Iisus": "privind pururea în adâncul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, să petrecem în această viaţă înşelătoare ca nişte lipsiţi de vedere".
De asemenea, el insistă asupra lucrării duhovnicești de curățire a sufletului de patimi. Pentru aceasta este nevoie de o rugăciune statornică, adică de pomenirea neîntreruptă a numelui lui Iisus: "Cel ce vrea, prin urmare, să-şi curăţească inima să o încălzească necontenit cu pomenirea Domnului Iisus, neavând decât acest cuget şi acest lucru, fără încetare. Căci cei ce vor să se lepede de putreziciunea lor nu se cade ca uneori să se roage, iar alteori nu, ci pururea să petreacă cu rugăciune în păzirea minţii, chiar dacă s-ar afla undeva afară de casa de rugăciune" (cap. 97, p. 471).
Pentru ca sufletul omului să dobândească "vederea lui Dumnezeu", mintea trebuie să alunge orice gând care poate să îi tulbure atenția, să caute cu mai multă hotărâre și cu cuget smerit pe Dumnezeu. În ce privește acest adevăr duhovnicesc, Sfântul Diadoh evidențiază importanța "curățirii interioare", în special prin invocarea numelui Domnului Iisus: „Deci dacă omul va începe de aci înainte să sporească în păzirea poruncilor şi să cheme neîncetat pe Domnul Iisus, focul Sfântului Har se va revărsa şi peste simţurile mai de din afară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc. Drept urmare, cursele diavoleşti se vor depărta de acest loc, înţepând de aci înainte mai domol partea pătimitoare a sufletului. Iar când nevoitorul se va îmbrăca cu toate virtuţile şi mai ales cu desăvârşita sărăcie, atunci harul îi va lumina toată firea printr-o oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de Dumnezeu” (cap. 85, pp. 471-472).
Dar și după ce sufletul nu mai poftește lucrurile amăgitoare, ispita trândăviei îl poate îndepărta de la buna rânduială, înfățișându-i viața fără niciun rost: „De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere nesocotită” (cap. 58, p. 439).
În Cuvântul 59 din „Capete gnostice”, Sf. Diadoh face o sinteză clară în ce privește lucrarea "Rugăciunii lui Iisus", arătând totodată care sunt roadele ei: "Când îi închidem minţii toate ieşirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupaţie care să dea de lucru hărniciei ei. Trebuie să-i dăm deci pe "Doamne, Iisuse" (avem aici una dintre cele mai vechi mărturii despre "Rugăciunea lui Iisus"), prin care îşi poate ajunge deplin scopul. "Căci nimenea nu numeşte Domn pe Iisus, fără numai în Duhul Sfânt" (I Cor. 12, 3). Dar aşa de strâns şi de neîncetat să privească la acest cuvânt în cămările sale, încât să nu se abată nicidecum spre niscai năluciri. Căci toţi aceia care cugetă neîncetat la acest nume sfânt şi slăvit în adâncul inimii, vor putea vedea odată şi lumina minţii lor. Pentru că dacă e ţinut strâns în amintire, el arde toată pata de pe faţa sufletului, printr-o simţire puternică. "Căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor" (Deut. 4, 24; Evr. 12, 29), ce arde toată răutatea” (cap. 59, p. 439).
Prin pomenirea în minte a numelui lui Iisus, împreună cu simțirea inimii, se aprinde în noi iubirea de Dumnezeu, „mărgăritarul de mult preţ” (Mt. 13, 46), pe care omul îl poate agonisi lăsând la o parte toate grijile sale, dobândind astfel bucuria nepieritoare.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii intr-o lume fara inima
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.