Rugaciunea si meditatia orientala

Rugaciunea si meditatia orientala Mareste imaginea.

Rugăciunea creştină înseamnă convorbirea şi unirea omului cu Dumnezeu. Ea este o relaţie interpersonală între Dumnezeu şi om, care nu poate fi asemuită nici cu meditaţia orientală şi nici cu „mantrele” yoghinilor, întrucât după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (I Co. 12, 3).

Drept urmare sporirea în rugăciune și înaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atât de libera voinţă a omului cât şi de cea a lui Dumnezeu. În ambele cazuri este vorba de persoane înzestrate cu libertate absolută și inviolabilă. Ceea ce aduce omul este buna sa intenţie, apoi ostenelile și dorinţa de a se apropia, iar Dumnezeu pune harul Său.

În timp ce noi facem un pas, Dumnezeu, pentru a micşora distanţa, face o mie. Cu toate acestea, neînsemnatul nostru pas către Dumnezeu este absolut necesar, pentru că astfel aratăm dispoziţia, buna intenţie, şi îi dăm „dreptul” lui Dumnezeu să se apropie fără să încalce libertatea noastră. Spre deosebire de diavol, Dumnezeu îi respectă omului la modul cel mai riguros libertatea cu care El Însuşi l-a înzestrat. (Dionysios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2000, p. 343).

Meditaţia yoghină, la fel ca şi toate celelalte tehnici hinduse sau buddhiste, este de fapt o formă de „autohipnoză”. Cei care meditează sunt ghidaţi la început de un guru, astfel încât temele de meditaţie sunt atent selectate dinainte.

Aşa se face că discipolii sunt dirijaţi uneori spre a-şi „reaminti vieţile anterioare”, ca în felul acesta să îmbrăţişeze credinţa în reîncarnare. Alteori sunt dirijaţi să mediteze asupra figurii gurului, sub pretextul însuşirii valorilor spirituale pe care acesta le întrupează. În realitate însă, pe aceste căi ocolite vor fi conduşi spre a-l adora şi zeifica pe guru, devenind în final uneltele lipsite de voinţă ale acestuia.

Prin meditaţie, adică în cea mai mare măsură prin autohipnoză si autosugestie, persoana este determinată să-şi împletească singură lanţurile spirituale cu care se va lăsa târâtă în înşelare şi sclavie. Guruşii utilizează însăşi puterea mentală a persoanei pentru a o supune. Este ca și cum ar convinge-o să-şi scoată ochii cu propriile ei mâini (Ibidem, pp. 446-447).

De asemenea se observă diferenţele majore care sunt între ascetismul ortodox şi practica yoga. Creştinul adoptă o poziţie refractară faţă de imaginaţie, concentrându-se doar asupra realităţii, deoarece imaginaţia este considerată un teren extrem de primejdios, folosit prin excelenţă de către diavol.

În acest sens, Părinţii bisericești numesc imaginaţia „puntea demonilor”, iar pe diavol îl caracterizează ca fiind „mare scenograf”, „regizor” sau „născocitor”. Lucrarea imaginaţiei se deosebeşte clar de adevărata lucrare a harului dumnezeiesc, care se face prin Duhul Sfânt, fiind percepută în deplină cunoştinţă şi totdeauna în afara tărâmului imaginaţiei.

Vorbind despre imaginaţie, Sf. Nicodim Aghioritul spunea: „Deci, învaţă din acestea, iubite, că diferite forme ale imaginaţiei, după cum sunt o invenţie şi născocire a diavolului, tot astfel îi sunt foarte dorite lui. Pentru că după unii sfinţi imaginaţia e podul pe care trec demonii ucigători şi se amestecă în suflet şi astfel îl fac loc de gânduri rele, urâte, de ocară şi al tuturor patimilor necurate, sufleteşti şi trupeşti” (Sf. Nicodim Aghioritul, „Războiul nevăzut”, Edit. Bunavestire, Bacău, 1999, pp. 90-91).

Diavolul, ca spirit creat, este mai apropiat de imaginaţie decât toate puterile sufletului, pe care o utilizează pentru a-i amăgi pe oameni. Pe aceasta o are mai la îndemână şi o foloseşte ca unealtă pentru a amăgi pe oameni şi pentru a-şi lucra patimile şi răutăţile sale.

Este foarte apropiat de imaginație deoarece şi el este „minte”, fiind zidit de Dumnezeu, la început simplu, fără formă şi imaginaţie, ca şi ceilalţi îngeri dumnezeieşti.

Imaginaţia şi forma le-a iubit mai pe urmă. Şi imaginându-şi punerea scaunului său mai presus de ceruri, închipuindu-se asemenea Celui Preaînalt, din înger luminos a devenit diavol întunecat (Sf. Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţuri”, Edit. Bunavestire, Bacău, 2000, p. 231).

Aşadar, în vreme ce creştinii se feresc de imaginaţie în timpul rugăciunii, toţi guruşii caută să o stimulează şi să o dezvoltă prin diversele mijloace de meditaţie, considerând-o „vehicul” şi mod de a se apropia de dumnezeu. Bineînţeles, dumnezeul lor este cu totul altul decât Domnul Iisus Hristos.

Prin urmare, analizând aceste aspecte legate de meditaţia orientală şi rugăciunea creştină, se observă încă o dată diferenţele fundamentale care există între hinduism şi creştinism.

Yoghinii susţin că rugăciunea creştină ar fi asemenea cu „mantrele” lor. Astfel, pentru a-i atrage pe cei care aparţin altor religii, ei pretind că există şi „mantre creştine”, precum „Doamne, miluieşte”, care produc la rândul lor influenţe benefice asupra organismului uman.

Fără îndoială că se pot stabili anumite asemănări, însă deosebirile sunt esenţiale. Prin cuvintele rugăciunii, creştinul afirmă cu credinţă că există un Dumnezeu Adevărat şi Personal, în afara şi dincolo de sinele nostru. Iisus Hristos, ca unicul izbăvitor al omenirii, este singurul care ne mântuieşte, în nici un caz tehnicile yoghine sau eforturile noastre mentale.

Yoghiniii rostesc o serie de mantre de invocare a lui Shiva, Krishna, Rama, Kali, Vishnu, şi a altor zei din panteonul hindus, chiar dacă începătorilor, care nu sunt pregătiţi pentru a se închina idolilor, li se spune că prin repetarea mantrei se nasc nişte unde mentale, care energizează în mod benefic anumiţi „centri” dinlăuntrul omului.

Celor care s-au lăsat convinşi că există şi alţi „dumnezei” în afară de Hristos, sunt învățați să creadă că primesc binecuvântarea zeului invocat prin intermediul mantrei.

Cine se ascunde aşadar în spatele unor nume precum Krishna, Rama, Shiva? Pe cine invităm de fapt să intre în sufletul nostru? Aceasta este marea miză a problemei (Dionysios Farasiotis, op. cit., p. 351).

Un alt element fundamental care îi distinge net pe hinduşi de creştinii ortodocşi îl constituie percepţia şi modul de raportare la practica mantrei, respectiv a rugăciunii. În ceea ce priveşte desăvârşirea spirituală, se observă că hinduşii insistă în mod obsesiv asupra „metodei” sau a „tehnicii”, care ar garanta automat obţinerea unor rezultate, chiar şi de natură spirituală. Aşadar, dacă cineva cunoaşte şi aplică aşa-numitele „tehnici ascunse”, poate atinge chiar şi despătimirea.

În creştinism însă, sporirea duhovnicească are la bază opţiunea liberă şi conştientă, prin care omul asumă propria lui cruce şi urmează lui Hristos. Nimeni nu poate să devină mai bun din punct de vedere moral executând nişte exerciţii fizice sau aplicând anumite tehnici de respiraţie.

În opoziţie cu hinduismul, ortodoxia nu reduce rugăciunea la nivelul unor mijloace auxiliare sau reţete tehnice. Mesajul ei se adresează prin excelenţă inimii omului, care se raportează la Dumnezeu în mod conştient şi liber.

Dacă examinăm poziţia corporală din timpul rugăciunii şi cea specifică meditaţiei orientale, se poate observa care este dispoziţia sufletească în cele două cazuri. În primul rând constatăm o întoarcere spre sine a yoghinului, menită să-i conserve, într-un mod egoist, propriile energii, precum şi lipsa dialogului personal între Dumnezeu şi om, dovada unui individualism absolut.

Atitudinea rugătorului creştin este plină de smerenie, concretizată prin plecarea capului şi a genunchilor înaintea lui Dumnezeu, în timp ce corpul yoghinului rămâne drept şi inert, expresie a bizuirii pe sine şi a încrederii în capacitatea proprie de a atinge, prin efort singular, culmea desăvârşirii spirituale, adică de a se „îndumnezeii” în afara harului divin, executând diverse tehnici de meditaţie.

Creştinul este încredinţat că îndumnezeirea este darul lui Dumnezeu şi rodul conlucrării dintre Dumnezeu şi om. De aceea ne rugăm cu credinţă în mila şi în iubirea lui Dumnezeu, Cel care ne mântuieşte şi îndumnezeieşte.

Cel care a ajuns sălaş al Sfintei Treimi, se vede pe sine mai rău decât întreaga zidire, cunoscând totodată că toate se lucrează prin puterea Domnului Iisus Hristos şi nu prin propria lui vrednicie.

De cealaltă parte, gurul sau „sfântul” hindus crede că a atins desăvârşirea, devenind „dumnezeu” în viaţă, de unde trufia demonică caracterizată prin pretenţia de a fi slăvit de toţi, ca un adevărat zeu întrupat.

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
149 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

21 August 2018

Vizualizari: 263

Voteaza:

Rugaciunea si meditatia orientala 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE