Să nu fii desfrânat! (Ieşirea 20, 14)
Fereşte-te de desfrâu
Trăiam odinioară într-o peşteră lângă Iordan - a povestit avva Ilie despre sine - ca să nu am nicio părtăşie cu avva Macarie, episcopul Ierusalimului. Intr-una din zile, cam pe la ceasul al doisprezecelea, pe o arşiţă grozavă a bătut cineva la peştera mea. Când am ieşit, am văzut o femeie şi am spus:
- Ce doreşti?
- Părinte, - mi-a răspuns ea - şi eu duc aceeaşi viaţă ca şi tine. Locuiesc nu departe de aici, la o depărtare de o milă, într-o mică peşteră. Şi mi-a arătat şi locul înspre miazăzi.
- Străbătând acest pustiu, - a continuat ea - am însetat din pricina arşiţei, aşa că, te rog, fii bun şi dă-mi puţină apă.
Am adus urciorul şi i-am dat. A luat urciorul, a băut şi mi-am luat rămas-bun de la ea. Dar, după ce a plecat, diavolul a început să mă chinuie şi să mă ispitească cu tot felul de gânduri. Fiind biruit şi nemaiputând suporta lupta, mi-am luat toiagul şi am ieşit din peşteră. Era atât de cald, încât ardeau şi pietrele. Iar eu am pornit spre ea ca să-mi potolesc pofta.
După ce am făcut cam o milă de drum, ars de poftă până în măduva oaselor, am căzut în altă stare, am văzut pământul deschis şi pe mine cufundat în adâncimea lui. Şi am văzut nişte trupuri moarte, zăcând putrede şi descompuse, pline de un miros extraordinar de urât. Acolo era un bărbat sfânt. Acesta mi-a arătat trupurile stricate şi mi-a zis:
- Iată, acesta este trupul unei femei, iar acesta este trupul unui bărbat. Potoleşte-ţi pofta cum vrei şi cât vrei. Dar, ia aminte de câte nevoinţe vei fi lipsit pentru o astfel de plăcere. Vezi pentru ce fel de plăceri vreţi să fiţi lipsiţi de împărăţia Cerurilor? O, sărmană omenire! Pentru o plăcere de o clipă vreţi să pierdeţi toată osteneala voastră!
Eu, înăbuşit de mirosul greu şi urât, am căzut la pământ. Acel bărbat sfânt, care mi s-a arătat, a venit lângă mine, m-a ridicat de jos şi mi-a potolit chinul. Şi eu m-am întors la chilia mea, mulţumind lui Dumnezeu.
De la păcat la pocăinţă
In Alexandria a trăit cândva o fată, pe nume Maria. La vârsta de doisprezece ani, ea a fugit din casa părintească în acest oraş zgomotos, cu populaţie numeroasă, şi a început să ducă aici o viaţă desfrânată, păcătoasă.
Toată lumea din oraş o cunoştea pe Maria. Oamenii cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu o ocoleau, mamele se grăbeau să îşi ia fetele atunci când ea se apropia, în schimb nicio sărbătoare cu fast, nicio petrecere veselă nu se ţineau fără ea, pentru că Maria era cea mai mare frumuseţe din oraş şi nimeni nu ştia să danseze aşa, să râdă
şi să joace cu atâta veselie, ca Maria.
Maria trăia în belşug, fără să se gândească la viaţa ei păcătoasă, petrecându-şi timpul numai în petreceri şi distracţii.
Odată, plimbându-se pe străzile oraşului, Maria a observat că oamenii merg cu grămada în port. Ea întotdeauna mergea acolo unde erau mai mulţi oameni şi aşa a făcut şi acum.
In port, Maria a aflat că în curând din Alexandria vor pleca cu corabia mulţi pelerini la Ierusalim pentru a fi acolo la praznicul înălţării Sfintei Cruci. „Mulţi oameni merg acolo, - s-a gândit Maria - pesemne, mă voi putea distra; în plus, voi vedea şi locuri noi. De ce să nu merg şi eu la Ierusalim?" Şi s-a hotărât să meargă.
Abia s-a îndepărtat corabia de ţărm, că Maria şi-a şi găsit companie, a început distracţia, au băut vin. Tot drumul până la Ierusalim, Maria nici nu a observat când a trecut timpul şi ea se bucura că a făcut această călătorie.
Pelerinii au ajuns la Ierusalim tocmai în ziua praznicului şi au pornit îndată spre biserică. Târâtă de mulţime şi mânată de curiozitate, Maria a mers şi ea la biserică. Dar, abia a intrat în pridvor, că o putere nevăzută a ţinut-o pe loc, motiv, pentru care inima ei a început să bată mai tare.
In biserică era slujbă. In pridvor abia se auzea cântarea armonioasă a rugăciunilor, uneori se auzea ceea ce se citea. Ţinându-şi răsuflarea, cu ochii larg deschişi, cu atenţia încordată Maria a început să privească şi să asculte cu luare-aminte tot ceea ce o înconjura.
In biserică erau o mulţime de rugători. Mulţi au stat aproape tot timpul în genunchi, făcând metanii până la pământ. Pe feţele celor ce se rugau strălucea o bucurie, plină de pace, şi, în timp ce ei se închinau, buzele lor şopteau o rugăciune...
Ceva, parcă, îi strânse inima Măriei şi sufletul ei tresări. Deodată îşi aminti viaţa ei deşartă, păcătoasă, plină de vicii şi de trândăvie - viaţă în care niciodată nu existase nici linişte, nici odihnă, şi Măriei începu să îi pară rău şi să regrete...
Fără să vrea, privirea ei se opri asupra icoanei Maicii Domnului şi ea văzu privirea blândă şi curată, îndreptată asupra ei, a Preasfintei Fecioare. Aceşti ochi tăcuţi, adânci, plini de duioşie şi melancolie, parcă, îi făceau semn să se apropie, o mângâiau şi îi pătrundeau direct în suflet...
Fără să se mişte, temându-se şi să respire, Maria se uita la chipul Maicii Domnului. Furtuna clocotea în sufletul ei şi ea simţea cum agitaţia se stinge sub privirea blândă, drăgăstoasă a Fecioarei Maria... Fără să îşi ia ochii de la icoană, ea se uita ţintă şi deodată i se păru că în ochii Sfintei Fecioare începură să strălucească lacrimi... Fără a-şi da seama, Maria căzu în genunchi...
- Iartă-mă. - ca un suspin se smulse din pieptul ei şi ea izbucni în hohote de plâns... De atunci, Maria îşi părăsi viaţa din trecut. Şi, mergând în pustiu, în deplină singurătate, răbdând cele mai grele lipsuri, petrecu timp de şaptesprezece ani în nevoinţe aspre, curăţindu-şi şi călindu-şi sufletul şi răscumpărându-şi viaţa păcătoasă din trecut.
Pedeapsa unui om, care vorbea murdar
Un ţăran avea obiceiul de a adăuga la fiecare cuvânt câte o înjurătură. Odată, a venit la adunarea sătească, unde se dezbătea plângerea făcută de o soţie jignită împotriva soţului ei.
Toată adunarea a decis să îi ia apărarea femeii jignite. Numai Ivan (aşa îl chema pe ţăran) s-a năpustit asupra bietei femei cu înjurături şi cu vorbe murdare. Ţăranii au încercat să îl facă să înţeleagă şi să se potolească.
- Teme-te de Dumnezeu, Ivane! Aici se dezbate o cauză dreaptă, un bărbat puternic a bătut o femeie slabă, iar tu vii cu înjurături. Noroiul nu se spală cu noroi... Vezi că pentru vorbele murdare vei răspunde înaintea lui Dumnezeu, şi nici pentru lume nu este o plăcere să le audă. Dar Ivan nici nu a vrut să audă şi mai tare a început să înjure. Şi deodată limba i-a amuţit, mâinile şi picioarele au început să-i tremure, faţa i s-a înnegrit şi a căzut la pământ... După un ceas a fost chemat preotul, însă Ivan era inconştient.
Abia a treia zi şi-a revenit şi a început să plângă ca un copil. La spovedit, s-a străduit să îşi facă semnul crucii, dar n-a putut. Limba lui, care înainte rostea atât de clar înjurăturile, scotea acum doar nişte sunete nedesluşite...
Fragment din cartea "Fericirile si decalogul", Editua Egumenita
Cumpara cartea "Fericirile si decalogul"
-
Cand nu intelegem poruncile lui Dumnezeu
Publicat in : Credinta -
De Ma iubiti, paziti poruncile Mele
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Poruncile bisericesti
Publicat in : Drept bisericesc -
Poruncile dumnezeiesti, medicamente pentru viata vesnica
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.