Rusinea in terapie si in confesional

Valoarea terapeutica a rusinii deriva tocmai din aceasta protectie a persoanei, care simtindu-se ocrotita in demnitatea si intimitatea ei, capata incredere tocmai prin faptul de a i se permite - si chiar de a i se cere - sa spuna doar atat cat vrea si simte nevoia sa spuna, fara nici un fel de violentare a granitelor-limitelor deschiderii (bineinteles, fara incurajarea - la polul opus - a defenselor psihologice), prin faptul ca e lasata sa fie, asa cum e, ca e respectata asa cum e.

Sentimentul de penibil rezultat din "fortarea granitelor" intimitatii personale este echivalentul unei "despuieri" psihologice, al violarii demnitatii personale. A "rusina" pe cineva, a-l face sa se simta "prost", penibil, devalorizat, depreciat, luat in deradere, batjocorit, umilit, are consecinte din cele mai dezastruoase pe plan terapeutic.

Dar, in mod paradoxal, in consiliere si in relatia terapeutica, rusinea creeaza totodata cadrul unei intalniri reale Ea sustine relatia de incredere (nu pot incredinta oricui ceea ce este mai pretios in mine), sentimentul de aparare, de securitate, de siguranta; mentine o distanta respectuoasa, care nu permite a forta nota (din curiozitate), a nu insista (ca la un interogatoriu), a nu "trage de limba" pentru a afla mai mult decat vrea celalalt sa spuna, a nu se incalca teritoriul lui intim.

In ceea ce priveste Sacramentul Reconcilierii (Taina Spovedaniei), alaturi de frica (timiditate, emotii, teama de a nu fi mustrat, devalorizat, injosit, "dascalit", "dadacit", pedepsit) si de sentimentul de culpabilitate (pentru o vina mai mult sau mai putin reala, adesea imaginara si amplificata de scrupulozitate si de anxietate), cel mai prezent este sentimentul rusinii, in expresia lui apasatoare, degradanta (rusinea de a fi pacatuit; jena, disconfortul sufletesc la "rascolirea" mizeriei trecutului, a experientelor negative acumulate in tainitele inconstientului; rusinea de a fi cedat din nou si de a fi repetat pacatele marturisite sau pacate, patimi, socotite ca fiind candva eradicate; rusinea de a fi savarsit, repetat si cufundat in pacate "jenante", "rusinoase", in special in zona sexualitatii: autoerotism, perversiuni, porniri incestuoase s.a.m.d. sau alte patimi si forme de dependenta, in special in perimetrul toxicomaniilor: alcoolism, droguri etc).

Adeseori rusinea, din acest unghi afectiv (emotional), devine un solid impediment in calea Spovedaniei. Reactii de genul: "De ce sa merg la preot?", "De ce sa-i zic lui pacatele mele? Ce, el nu e tot om?", "De ce sa nu ma spovedesc direct la Dumnezeu, cum fac protestantii?", in realitate pot fi clasificate in randul mecanismelor de aparare, a rezistentelor psihologice (inconstiente), care se declanseaza de-ndata ce "prestigiul" persoanei se simte "amenintat".

Odata depasita aceasta bariera ce obstaculeaza initiativa deschiderii - implicit a terapiei sau a reconcilierii morale, de aceasta data - dialogul poate incepe, intalnirea (relatia) terapeutica sau sacramentala, in cazul nostru, devine posibila. Desi mai rar, se poate intampla si viceversa, in absenta unei autoanalize lucide si confruntari responsabile cu propria constiinta morala, unele persoane sa manifeste - la polul opus, dincolo de simplele defense psihologice - un soi de "ne-rusinare" si "anestezie" morala, vecine cu impertinenta sau cu tupeul.

Din pacate, ne confruntam, in destule cazuri -datorita ignorantei in domeniul stiintelor umaniste si, de ce nu, datorita dezinteresului fata de acestea (mai ales prin anumite manastiri, unde la unii monahi pana si pregatirea teologica lasa mult de dorit!) sau poate dintr-un prea mare "zel" in exercitarea autoritatii (meteahna a unei educatii si mentalitatii autoritariste) - cu situatia in care unii "duhovnici" trezesc sentimente de culpa, rusine si frica - prin acuza, condamnare, "superioritate morala", legalism orb si intransigent etc. - la persoane care oricum sunt suficient de labile emotional sau chiar psihic.

Dezinhibarea, autonomizarea personala, maturizarea si, pana la urma, vindecarea si progresul spiritual al unor asemenea constiinte labile si scrupuloase va fi cu atat mai problematica, daca li se declanseaza si alimenteaza curent emotii, sentimente si stari de genul celor indicate mai sus.

Un duhovnic autentic nu cauta si nu contribuie cu nimic la mutilarea personalitatii ucenicului. Evident ca acest lucru nu va fi posibil prin inducerea si intretinerea unor sentimente de rusine, depreciere, devalorizare, ca in cazul de mai sus.

Sentimentul rusinii in Taina Spovedaniei trebuie sa delimiteze granitele pana la care, ca duhovnic, ai dreptul de a patrunde in adancurile de taina ale unei constiinte, fara a-l "invada" si "cotropi" in mod samavolnic. Si invers, pana la ce nivel sa se deschida celalalt, pentru a nu leza, la randu-i, granitele decentei si ale bunul simt.

Ascultarea duhovniceasca nu inseamna a trezi in celalalt sentimentul unei obediente servile, care anuleaza persoana, personalitatea, vointa celuilalt, ci dimpotriva, arta duhovniceasca va consta in capacitatea si abilitatea profesionala (tactul) a duhovnicului de a trezi constiinta responsabilitatii crestine, in deplina libertate. Acest fapt va trezi o ascultare personala - persoana asculta, nu un sclav, un debil sau un dependent afectiv de o alta persoana.

Sa nu uitam sansa profetica si soteriologica (oferita generos pe Crucea Golgotei): "De vor fi pacatele voastre cum e carmazul , ca zapada le voi albi, si de vor fi ca purpura, ca lana alba le voi face, de veti vrea si de Ma veti asculta." (Isaia 1, 16, 18), ce trebuie inteleasa, la fel de responsabil, din ambele perspective: atat a duhovnicului, cat si a credinciosului.

Eugen Jurca
Spovedanie si psihoterapie, Editura Despina

• Emil Cioara - Duhovnicul si Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Taina Spovedaniei - taina iertarii pacatelor
  Publicat in : Sfintele Taine
• Pocainta si marturisirea - Taina Spovedaniei
  Publicat in : Credinta
• Pregatirea pentru Taina Spovedaniei
  Publicat in : Credinta