Pretutindeni e o irosire de cuvinte și o asumare de experiențe care nu ne caracterizează și nu sunt ale noastre.

Cuvântul repetat la nesfârșit rămâne doar o informație, o haină uzată pe care toți o poartă și o împrumută de la unul la altul. Nu e nici credință, nici convingere, nici simțire, nici tensiunea căutărilor personale. Cuvântul care întrupează întreaga persoană devine mărturisire și putere. Să nu ascultăm de cei resemnați, în sufletele cărora a murit credința și nădejdea. Cât despre Iubire, e o mare taină, iar taina se trăiește în tăcere, departe de ochii lumii, și nu se strigă pe la colțuri de stradă. E ridicol și derizoriu. Vor veni vremuri, și cred că le trăim deja, când Adevărul va fi rostit în auzul tuturor, de pe acoperișurile caselor. Iubirea însă va rămâne mereu în adânc de suflet, împărtășită inimă către inimă, în intimitatea personală.

Ne încântăm de vorbele noastre, dar uităm că inima trebuie curățită de patimi, pentru a auzi în adâncul cugetului glasul lui Dumnezeu. Marea dramă a vieţii omului, și deopotrivă împlinirea lui, nu se petrece în afară, ci în lăuntrul inimii. Iar cele mai importante și de durată victorii sunt cele pe care le câștigăm în inimă. Patima e o boală a sufletului care întunecă rațiunea. Omul bolnav sufletește se raportează la adevăr într-un mod strâmb, adică simte, gândește, vorbește și acționează prin prisma patimii sale de căpătâi. I se pare că e liber și lasă impresia în jur că trăiește viața din plin. De fapt e un „mort în viață”, pentru că doar patima în sine (curvia, beția, îmbuibarea, invidia, ura, lenea, indiferența, mândria, slava deșartă, egoismul, nerecunoștința etc.) îi dă falsul sentiment că e viu.

Omul cu sufletul bolnav e un muribund pe care doar „transfuzia” propriilor plăceri par să-l însuflețească. De fapt, poftirea pătimașă e împotriva firii, a normalității, a naturii noastre umane, o otravă letală și disimulată a viciilor care ucid încet, dar sigur. Și atunci când sufletul „moare”, încă din această viață, nu mai e nici adevăr, nici credință, nici speranță, nici iubire, nici dăruire de sine, nici bucurie, nimic. Doar o crudă singurătate și neliniște interioară, specifică celui care și-a cultivat false virtuți, manipulând pe alții și încercând să pară altceva decât ceea ce este. Dar viața nu se lasă mințită. Prin patimă se moare puțin câte puțin, o sinucidere lentă de sine.

Cred că e mare lucru să ai principii de viață care vin firesc din adevăr, pe care nu știu câți le mai urmează astăzi. Ele nu „țin de cald”, dar tot e ceva să ai tăria de a fi întru adevăr. Câți oameni nu s-au dezis și nu s-au lepădat de adevăr, viața lor devenind o minciună, pentru că adevărul nu era întregul din ei. Adevărul nu e o opțiune ce stă sub semnul libertății de a alege și nu este condiționat de conjuncturi sau de împrejurări ale vieții. Ori suntem mereu în adevăr ori nu suntem deloc, altă alternativă nu există. Să rămânem deci mereu înlăuntrul Adevărului și el întru noi!

Și să nu îi lăsăm pe alții să ne omoare visele și să ne întoarcă privirea de la frumusețe, candoare și armonie. Să nu îi lăsăm să ne frângă aripile, să ne fure zâmbetul și bucuriile, să ne întineze sufletele și să ne transforme în ceea ce au devenit ei înșiși: „morți în viață”. Să ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu și, în același timp, să dăruim dezinteresat și fără măsură dragoste, liniște, bucurie, bunătate și speranță.

Și cu cât răutățile altora ne împresoară mai mult, să sporim în mai mult bine, umblând în lumină și adevăr, împăcați că trăim frumos și cu sufletul liber, nu robi și nici slugi ai patimilor și păcatelor, care urâțesc chipul omului atât în lăuntru cât și în afară.

Sorin Lungu

• Ura devine prietenul nostru
  Publicat in : Editoriale