Sandu Tudor în anii comunismului: între aprofundarea misticii şi responsabilitatea fată de cetate

Fiindu-i interzis ziarul şi fiind condamnat în procesul de „şantaj” Sandu Tudor iese din prim planul vieţii publice la începutul celui de-al doilea război mondial. La sfârşi- tul anului 1943, el cerea aprobare Ministerului Apărării Naţionale pentru a scoate o nouă ediţie a revistei „Floarea de Foc”. Ministerul propagandei cerea SSI relaţii despre Sandu Tudor pentru a face evaluarea dosarului. Relaţiile date de SSI preiau de fapt din vechile documente chestiunea şantajului şi a politicii de stânga pe care a promovat-o. In acest context solicitarea sa este respinsă.1  Ulterior, o notă din mai 1945, deci după căderea regimului Antonescu, semnala o discuţie purtată de Sandu Tudor, în care acesta afirma că „încă nu este momentul ca să scoată vreo publicaţie, deoarece libertatea scrisului nu există nici sub regimul actual şi atitudinea ruşilor lasă foarte mult de dorit.”2

Spiritul rebel nu îl părăsise însă, deoarece, la 7 august 1946, era semnalat că, în faţa Cercului Militar Naţional, „a provocat scandal, luând apărarea vânzătorilor ziarului
Dreptatea”. Brigada a II-a de Siguranţă, intrată, ca restul aparatului represiv, sub controlul puterii pro-comuniste propunea deschiderea unui dosar fostului jurnalist deoarece, „prin insolenţa de a pleda pe faţă pentru ziarul-simbol al reacţiunii interne a provocat scandal şi prilej de critică a unor funcţionari din Ministerul de Interne.”3 Cu acest prilej, i se impută faptul că ar fi avut angajaţi la „Credinţa” legionari. Este un prim pas către transformarea lui Sandu Tudor din activist de stânga în persoană cu simpatii legionare. Sandu Tudor, după cum vom vedea, nu se schimbă, se schimbă doar cei care-l urmăresc, care vin cu noi grile de lectură.

Urmărit ca simpatizant comunist în perioada guvernării Antonescu, Sandu Tudor este încadrat la începutul anului 1944 ca locotenent de rezervă la Batalionul 4 Instrucţie şi reparaţii auto Bucureşti. Aici descoperă o serie de nereguli înfăptuite de sergentul major Modest Alexandru, pe care le raportează superiorilor. Pentru a se răzbuna, sergentul, împreună cu alţi doi acoliţi, trag în cortul locotenentului Teodorescu Alexandru şi dezertează. Sunt prinşi, condamnaţi la moarte, pentru ca, mai apoi, pedeapsa să li se comute la 10 ani de închisoare.

Profitând de prezenţa sovietică în ţară şi de preluarea puterii de forţele procomuniste, sergentul Modest, aflat în arest, face apel către acuzatorul public H. Leibovici de la Curtea Specială pentru Judecarea Criminalilor de Război, pentru a i se rejudeca procesul.4 In depoziţia pe care sergentul o dă înaintea acuzatorului public, în aprilie 1945, el spune că este un vechi comunist, care a fost descoperit şi persecutat de ofiţerul „fasşist” Alexandru Teodorescu. In consecinţă, împreună cu alţi doi „tovarăşi" au decis „pentru a-l curăţa din viaţă pe acea canalie de fascist’’. Sergentul recunoaşte că şi-a descărcat arma către locuinţa ofiţerului şi că a dezertat, fugind, spune el, către Rusia sovietică. Pentru cei de azi, lectura unor asemenea afirmaţii este halucinantă. Cu toate acestea, sergentul a găsit ecou în rândurile unor oameni cărora li se părea just să ucizi, pur şi simplu, un „fasşist” şi să dezertezi apoi din armată, asemenea personaje devenind eroi ai noii lumi care se năştea.

In consecinţă, se deschide dosar penal lui Sandu Tudor şi lui Dumitru Posteucă, ofiţerul care se ocupase în mod nemijlocit de anchetarea celor trei militari. Lucrurile iau rapid o turnură serioasă, sunt chemaţi mulţi martori, foşti membri ai batalionului, care, de teamă, reclamă la unison pe cei doi foşti ofiţeri. Sunt aduşi şi Posteucă şi Sandu Tudor.3 Acesta declară sec că nu a fost niciodată fascist şi că reclamaţia este o răzbunare personală a lui Modest.5 Dar, din motive necunoscute, ancheta se întrerupe, fiind reluată în 1948, în contextul noilor legi cu privire la criminalii de război.

Scăpat deocamdată de arestare, Sandu Tudor încearcă să-şi pună ordine în viaţă. în aprilie 1945 divorţează de soţia sa, Cornelia, şi, cum locuinţa sa fusese rechiziţionată de comandamentul sovietic, Sandu Tudor face acelaşi gest ca şi în tinereţe, mutându-se la mănăstirea Antim, intr-o chilie din clopotniţa bisericii, cu gândul ferm de a se călugări.

Acest moment marchează începutul etapei „clasice" a fenomenului Rugul Aprins, despre care s-a scris cel mai mult. Am discutat pe larg, intr-un studiu anterior, cele petrecute la Antim în perioada 1945-1948, astfel încât aici reluăm numai ideile esenţiale.7

Mănăstirea Antim nu este una oarecare. Aflată în inima capitalei, ea găzduia reşedinţa Sfântului Sinod şi biblioteca patriarhală. Se afla sub controlul nemijlocit al patriarhului, care numea ca stareţi oameni de încredere. In perioada în care Sandu Tudor vieţuieşte la Antim, stareţ este Vasile Vasilache, ales om de cultură, un apropiat al patriarhului Nicodim. El transformase mănăstirea într-un cămin pentru studenţi teologi, aici adunându-se minţi strălucite care au jucat ulterior un rol important în ortodoxia românească. Chiar dacă Sandu Tudor este iniţiatorul şi sufletul manifestărilor spirituale şi culturale, acestea erau girate de către stareţ şi, prin acesta, de către patriarh. In contextul luptelor acerbe care s-au dat pentru putere în biserică în acei ani, în mod inevitabil, în atenţia serviciilor represive a intrat şi mănăstirea Antim, vieţuitorii şi cele ce se petreceau acolo, prin urmare şi Sandu Tudor şi întâlnirile „Rugului Aprins", care s-au dorit a fi o formă de aprofundare şi de răspândire a credinţei creştine, scopul subsidiar fiind cel enunţat de Sandu Tudor în anii treizeci (întărirea naţiunii prin cultivarea unui ideal spiritual).

Este o nouă ocazie pentru a i se construi lui Sandu Tudor un trecut legionar, de data aceasta de către inamici din biserică (mai mult ai patriarhului Nicodim decât ai
săi personali). Din 1947, când lupta pentru succesiunea la scaunul patriarhal se ascute, beneficiem de câteva informări care schimbă cu totul perspectiva asupra lui Sandu Tudor. Dacă nota din 18 noiembrie 19478 dedicată „cercului de studii mistice” de la Antim este, în mare parte, obiectivă, nota din 20 noiembrie 1947, prin care se încearcă să se afle cine este conducătorul grupului de la Antim, marchează o schimbare radicală a percepţiei asupra lui Sandu Tudor, care este transformat în legionar. Iată fragmentele cele mai relevante: „In anii 1925T928, Teodorescu Alexandru îşi schimbă atitudinea sa politică, trecând ca apărător al eres- tinismului şi devotat al patriarhiei (...).

In primăvara anului 1950, Teodorescu Alex., împreună cu alţii, fondează revista spirituală «Floarea de Foc», care,împreună cu ziarul «Credinţa», înfiinţat tot de acesta, a pregătit venirea legionarismului la noi în ţară (...).

Datorită faptului că Teodorescu Alex. intrase în cercul literaţilor de dreapta şi cunoscând personal pe Goga şi Nichifor Crainic, se încadrează efectiv în Partidul Naţional Creştin, unde activează până la înfiinţarea partidului Totul pentru Ţari, când numitul devine legionar (...).

Datorită trecutului său, Teodorescu Alex., cunoscut sub numele de Sandu Tudor, a avut legături permanente cu oamenii politici din România şi în special cu legionari, în rândul cărora era foarte apreciat.

In timpul războiului împotriva URSS, Teodorescu Alex nu numai ca a dus o vie propagandă împotriva URSS, iar în anii 1942-44 a luptat pe frontul de est, ca voluntar.
După 23 august 1944, a început o activitate ilegală împotriva democraţiei din România (...).

In anul 1945, Teodorescu pune bazele unui aşa zis cerc de studii mistice, la biserica Antim. In realitate, acest cerc este cercul de studii al legionarilor, care vin în contact cu acesta.

In preajma alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, Teodorescu Alex se remarcă în diferite discuţii, în care antrena publicul, în faţă la cercul militar. In aceste discuţii, numitul susţinea PNŢ-ul, atacând actualul regim.”9

Acuzaţiile sunt extrem de grave, însă ele sunt domolite de implicarea în treburile mănăstirii a patriarhului Justinian. După alungarea stareţului Vasile Vasilache, locul său fusese luat de arhimandritul Valerian Zaharia, mare rival al lui Justinian în lupta pentru obţinerea graţiilor puterii comuniste şi, implicit, în obţinerea puterii supreme în Biserică.10 în 1948, Valerian Zaharia a suspendat activitatea de la Antim a „Rugului Aprins" însă, în 1949, Justinian, devenit patriarh, în revoca pe Valerian din funcţie şi îl punea ca stareţ pe Benedict Ghiuş, pe care l-a dorit vie ar patriarhal. Insă presiunile au fost prea mari şi el a trebuit să-i împrăştie pe foştii membri ai „Rugului Aprins” în diferite locuri, pentru a-i proteja.11 Sandu Tudor, devenit monahul Agaton, ajunge în Oltenia, sub protecţia mitropolitului Firmilian, care-l trimite stareţ la Crasna. De aici Securitatea Craiova îl va ridica la 16 iunie 1950 şi-l va trimite la Jilava, în baza unui mandat de arestare emis la 2 iunie de către Parchetul Curţii Bucureşti, Cabinetul I Instrucţie criminali de război, care a instrumentat dosarul 2961/1948, împotriva lui Sandu Tudor, în baza articolului 3, lit. a din legea 207/1948 (crimă contra umanităţii). Se continuase ancheta în cazul denunţului făcut de sergentul dezertor, în baza noii legislaţii, iar anchetatorii au considerat că Sandu Tudor, „prin denunţul făcut şi prin actele sale, a provocat aplicarea unor tratamente neomenoase persoanelor supuse anchetei şi cercetărilor pentru activitate comunistă.”12

Nu este locul să discutăm aici desfăşurarea acestui proces, care s-a dovedit extrem de lung, deoarece sentinţa s-a dat abia pe 14 martie 1951 (decizia 806). Lungimea se datorează încăpăţânării procurorilor de a demonstra o situaţie evident absurdă, aceea că cei trei, în calitate de comunişti persecutaţi, aveau dreptul să-l împuşte pe Sandu Tudor, fapt care aminteşte, hilar, de justificările legionare atunci când l-au împuşcat pe prefectul Manciu, pe I. Gh. Duca şi pe alţi demnitari.

In acelaşi timp, Sandu Tudor s-a apărat cu înverşunare, căutând să demonstreze că nu a fost fascist, ci din contră, a avut atitudini de stânga. Dezbaterea şi demonstraţia s-au concentrat pe acest aspect, distorsionând uşor percepţia asupra convingerilor sale. Alături de extrase din ziarul „Credinţa”, Sandu Tudor a invocat în sprijinul cauzei sale o serie de martori, dintre care unii aveau poziţii sus puse în ierarhia comunistă: profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, pe care-l apărase în timpul procesului din anii treizeci,13 ajuns academician şi, ulterior, ministru al Cultelor, pe Scarlat Calimachi, „prinţul roşu”, pe Alexandru Mironescu, pe preotul Gala Galaction, onorat cu numeroase distincţii de regim, vechi prieten al lui Sandu Tudor, precum şi o serie de ziarişti din perioada interbelică, colaboratori la „Credinţa”. Constantinescu-Iaşi nu s-a prezentat la proces. Au făcut-o în schimb vechiul prieten Al. Mironescu şi Gala Galaction. Mironescu a vorbit de orientarea de stânga a ziarului „Credinţa”, de conflictul cu „Porunca Vremii” şi de atitudinea critică a lui Sandu Tudor cu privire la situaţia de pe front şi în Transnistria.14 La rândul lui, Gala Galaction declara: „Fiind considerat inamicul principal a legionarilor şi fasciştilor, îmi cunoşteam duşmanii. N-am considerat niciodată ca făcând parte dintre ei pe Alex. Teodorescu. Ziarul «Credinţa» pe care îl scotea numitul avea o atitudine umanistă... După armistiţiu atitudinea acuzatului a evoluat spre situaţia în care a ajuns azi, aceea de călugăr şi preot. Despre acuzat va putea da relaţii I.P.S. Sa Patriarhul.”15 Cea mai interesantă depoziţie a avut-o însă I. Lespezeanu, fost colaborator la publicaţiile lui Sandu Tudor, persoană cu orientare hotărât de stânga: „Prin 1931- 32 acuzatul a scos o revistă, «Floarea de Foc». La această revistă este adevărat că am scris şi eu câteva articole democratice, dar, la un moment dat, m-am retras deoarece erau prea multe elemente legionare.

George Enache

Fragment din cartea "Sandu Tudor (Parintele Daniil) - ideologiile extremiste si politia politica", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Sandu Tudor (Parintele Daniil) - ideologiile extremiste si politia politica"

Note:

1 ACNSAS, fond Penal, dosar 13495, voi. 2, f. 62-73.
2 Ibidem, f. 74.
3 Ibidem, f. 141-142.
4 ACNSAS, fond Penal, dosar 13495, voi. 1, f. 235-236.
5 Ibidem, f. 113.
6 Ibidem, f. 234.
7 George Enache, „Rugul Aprins” din perspectivă istorică, în „Tabor”, anul VII, nr. 3, martie 2013, p. 55-70.
8 „Acest cerc a fost înfiinţat de către Teodorescu Alexandru în anul 1945, după ce acesta se întorsese de pe frontul de est. Scopul cercului este de a propaga spiritul credinţei între oameni. Conducătorul efectiv este Teodorescu Alexandru, fost ziarist. Cercul se compune dintr-un număr de intelectuali ca: scriitori, ziarişti, etc. Se conduce de un aşa zis comitet, care ţine şedinţe lunare. Şedinţele de comitet se ţin în locuinţa lui Sandu Tudor din clopotniţa mănăstirii Antim, iar şedinţele cu membrii se ţin în biblioteca bisericii Antim. In ce priveşte fondurile cercului, o parte provin de la biserică, iar o parte din cotizaţii. La 1 noiembrie 1947 comitetul de conducere al cercului s-a întrunit şi a hotărât ca la începutul lunii decembrie cercul să înceapă un ciclu de conferinţe, despre biserica creştină. Ciclul va începe cu conferinţa unui oarecare individ Sadoveanu (Ion Marin Sadoveanu, n.n.f şi se va ţine în biblioteca bisericii Antim. De remarcat este că acest cerc nu duce o activitate politică, ci mai mult ilegală, cu un cerc de membri foarte restrâns. In ciclul de conferinţe ce va urma, vor conferenţia şi doi tineri, care nu fac parte din acest cerc. Datorită faptului că activitatea cercului a fost făcută foarte subtil şi cu un număr de membri foarte restrâns, nu a fost identificată de niciun organ poliţienesc." (ACNSAS, fond Penal, dosar 13495, voi. 1, f. 147-148).
10 In dosarul lui Valerian Zaharia există o notă informativă, nesemnată, dar în colţul din stânga sus cineva a scris „Valerian Zaharia" şi în care Antimul este descris drept un cuib legionar, în care Sandu Tudor a căzut ca cireaşa pe tort cu „misticismul” său: „Mănăstirea Antim a fost reînfiinţată în anul 1935 de către fostul patriarh Miron. Ca stareţ al ei, răposatul patriarh a numit pe protosinghelul Nicodim Ioniţă, care luase parte la mişcările studenţeşti legionare. Faptul acesta a făcut să se concentreze în acea vreme în jurul mănăstirii Antim un număr de credincioşi care făceau parte din mişcarea legionară. După rebeliune (...) arhimandritul Vasile Vasilache, a creat la mănăstire o mişcare mistico-politică ce s-a grefat pe nucleul legionar de la Antim (...) V. Vasilache a dus (...) o acţiune coordonată contra comunismului şi a URSS (...) Tor în timpul stăreţiei arhim. Vasilache a fost primit în Antim de fostul director al ziarului „Credinţa”, Sandu Tudor, care, în legătură cu arhim. Benedict Ghiuş şi cu o sumă de generali deblocaţi şi foşti demnitari antonescieni, au creat o asociaţie cu scopul mărturisit mistic, dar care, în realitate, are şi implicaţii politice, manevrând din umbră şi sub masca exerciţiului mistic, pregătirea credincioşilor pentru rezistenţă faţă de democraţie (...) In această asociaţie sunt înscrişi numai inşi care, prin structură, pregătirea lor intelectuală, prin activităţile lor din trecut sunt net reacţionare” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 16011, voi. 1, f. 103-104).
11 George Enache, „Rugul Aprins" din perspectivă istorică.
12 ACNSAS, fond Penal, dosar 13495, vol. 1, f. 241.
14 ACNSAS, fond Penal, dosar 13495, vo!./l, f. 58.
15 Ibidem, f. 132.
 

• Daniil Sandu Tudor
  Publicat in : Parinti
• Sandu Tudor, nelinistitorul marturisitor al credintei
  Publicat in : Parinti
• Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor
  Publicat in : Parinti
• Sandu Tudor l-a intalnit pe Dumnezeu la 1000 metri inaltime
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: