Sângele Maicii Domnului - Maica Domnului a Cazacilor

Ne întoarcem la tristele evenimente din 1922, un an, pentru Grecia, al durerilor, al lacrimilor şi al disperării din pricina tragediei grecilor din Asia Mică. Dar 1922 a fost un an tragic şi pentru Rusia, al cărei popor gemea şi plângea neîmpăcat sub cizma celei mai barbare opresiuni cunoscută vreodată de omenire, cea a comunismului.

Revoluţia roşie, cum a fost numită după sângele nevinovat vărsat, se transformase deja într-un regim. Odată cu ea, se instalase în Rusia şi dictatura cea mai neomenească pe care o cunoscuse până atunci omenirea. Partizanii roşii, comuniştii, îi învinseseră pe partizanii albi, cei ai vechiului regim ţarist, creştini, şi impuseseră marxism-leninismul lor.

Pe teoria despre lume a acestor doi ...patriarhi ai noii religii îşi întemeiaseră noile idei şi nimic nu lăsaseră în picioare. Distruseseră tot ce avea legătură cu istoria, cu strămoşii, cu obiceiurile şi cu sfintele tradiţii ale poporului rus.

In sătucul Torghinsk, „foarte aproape de oraşul Nerţinsk", oamenii noului regim s-au răzbunat pe biserica parohială, pe care au închis-o, bătându-i scânduri peste porţile de lemn.

Astfel, credeau ei, i-au închis, i-au întemniţat pe Maica Domnului şi pe sfinţi. Nu puteau închide însă puterea şi nici harul sfintelor persoane şi nici credinţa fierbinte din inima cazacilor.

Biserica Maicii Domnului era vestită în întreg Zabaikalul pentru icoana făcătoare de minuni a „Fiicei frumuseţii lui Iacov". a Preacuratei, cu care se mândreau nu numai cazacii, ci toţi credincioşii ţinutului.

Hramul bisericii era 8 iulie. Atunci „mulţime de credincioşi venea din toată regiunea", ca să se adape din sfintele izvoare ale Născătoarei de Dumnezeu. „După ce se citea Paraclisul, ieşeau toţi din biserică şi purta sfânta icoană în litanie în satele dimprejur. Acum însă nu se mai face litania pentru că „puterea cea nouă" a adus dumnezei noi, omeneşti, pe Mart. Engels, Lenin, Troţki, Neţaiev, Bakunin şi alţii. întotdeauna omul va simţi nevoia, dacă i-L interzici pe Dumnezeu, să se închine unuia sau mai multor zei, mai mult sau mai puţin falşi.

Seceta cumplită. Cum s-o mai scoată acum pe Maica Domnului în litanie, dacă fusese ferecată în biserică? Noul regim se temea de „lemnul colorat", cum îi spuneau icoanei, şi se lupta - cu toată furia de care era în stare, cu furie turbată - cu Dumnezeu, Care, cum spuneau ei, nu există. Războiul cel mai ciudat este cel cu o fantasmă, cu un duşman nevăzut.

In acel an, 1922, peste Zabaikal se abătuse o secetă cumplită, cum nu se mai văzuse de ani buni. Era ca cea care lovise Palestina 30 de ani după apariţia creştinismului şi care i-a sfâşiat inima Apostolului Pavel, aflat atunci la Efes, unde predica. Apostolul se gândea: La ce slujeşte să predici iubirea dacă nu eşti solidar cu ceilalţi şi nu ai sentimentul comuniunii? Atunci a dat el deviza binecuvântării, cum a numit-o el însuşi. O asemenea secetă lovise şi Capadocia în anul 368, pe vremea Sfântului Vasile cel Mare. Foametea care a bântuit atunci a fost „cea mai rea din câte se pomeniseră".

Pământul se crăpase de căldură şi se umpluse de răni. Venele îi secaseră, ca sânii unei femei sterpe, şi nu mai aveau apă ca să însufleţească plantele şi grânele. Inimile ţăranilor luaseră foc de deznădejde şi le ardea pieptul. Soarele arunca întruna văpăi din cer, care atingeau plantele, lăsându-le aproape moarte. Pământul se prefăcuse în pulbere şi căldura, ca o fiinţă vie, umbla în valuri pe drumuri, ca o mare în vijelie.

Nu era locşor care să nu fi fost ars de secetă. Frunzele se răsuceau în sus precum coarnele berbecilor, iar florile îşi lăsau capetele în jos, de parcă se închinau gliei-mamă, care le dăduse viaţă, cerând îndurare. Animalele deveniseră unicate într-o colecţie.

Ţăranii cercetau cerul alb-albastru ca cei trei magi din Persia şi nu vedeau altceva decât soarele strălucitor, dar şi cum zilele lor se înnegresc şi se fac ca smoala. Cerul nu dădea semne că ar vrea să plouă, ca şi cum cineva îi zăgăzuise izvoarele, ca pe vremea Profetului Ilie, când n-a plouat „trei ani şi şase luni". Pământul luase foc şi era cu totul lipsit de apărare. Semănăturile pe câmp încolţeau, dar plantele nu creşteau, „de parcă nu mai aveau vlagă".

Se apropia ziua de 8 iulie, sărbătoarea Maicii Domnului. In ajun, la adunarea populară din Torginsk „luminătorul poporului", Stepan Kamenşcikov, „fost partizan roşu şi acum secretarul satului", mare şi tare, le vorbea tătucilor cu bărbi albe şi se sforţa să lovească în sărbătoare şi în Maica Domnului cu propria lui ... vecernie. Era un prilej să facă bună impresie în partid. Cazacii îl ascultau şi gândul lor zbura la praznicele strălucitoare de altădată, când Maica Domnului nu era „întemniţată" ca acum. Stepan Kamenşcikov vorbea întruna:

- Aşadar, tovarăşi, credeţi că avem secetă pentru că puterea muncitorească a interzis litania icoanei Maicii Domnului! Pentru că le-a interzis popilor miloşi să ameţească poporul şi pentru că a ferecat poarta bisericii cu scânduri?

Atunci, luminaţi de Duhul Sfânt şi de credinţa fierbinte a apostolilor, toţi cazacii au strigat într-un glas:

- Da, întocmai. Aşa credem.

Un bătrân, epitrop la biserică, care văzuse multe minuni ale Maicii Domnului din Torghinsk, prinzând curaj, fără a se gândi la pericolele care l-ar fi aşteptat din partea regimului comunist, a spus:

- Tovarăşe Stepan! Anul acesta am vrea să purtăm în litanie icoana Maicii Domnului pe la ogoarele noastre. N-o să se întâmple nimic rău. Cere, te rugăm, învoire de la cei ce răspund de noi.

S-a gândit Stepan că litania tot n-avea să dea peste cap legile naturii şi să aducă ploaia şi că ar fi un bun prilej ca aceşti creştini să se facă de râs. Şi le-a răspuns:

- Bine, tovarăşi! De vreme ce stăruiţi atât de mult, voi acţiona după cum vă e voia. Oricum, nu vă aşteptaţi să plouă. Aşa o să vă daţi seama că Dumnezeu nu există.

Secretarul a făcut cererea şi G.RU. (cumplita poliţie secretă a comuniştilor) a aprobat-o.

Litania sfintei icoane. îngerii, oamenii şi vânturile bune au răspândit vestea aceasta neaşteptată în cer şi pe pământ. Ingerii şi Maica Domnului au dus-o peste tot şi „cerurile se veseleau şi zidirea toată se bucura".

In ziua praznicului, mulţimea de credincioşi fericiţi a umplut biserica şi totul de jur-împrejurul ei. Era poporul cel nou al lui Dumnezeu care nu pierise nici de teroare, nici de presiuni, nici de persecuţii sau de arestări. Inima nu i-o întunecaseră miile de predici ateiste pe care era silit să le asculte. Era ziua în care, iarăşi, mândrul popor al cazacilor venise la biserică în haine de sărbătoare. Privindu-i pe aceşti cazaci, ai fi spus că erau regi, căpitani care-şi lăsaseră munţii şi posturile de veghe, ca să sărbătorească împreună cu Maica Domnului.

Clopotele băteau vesele, ca la înviere, după atâţia ani de tăcere, iar dangătul lor împlinea aerul de sărbătoare al zilei.

Singurii care tulburau toată această bucurie erau spionii G.P.U., a căror prezenţă gălăgioasă urâţea şi ştirbea armonia acelei minunate zile. Erau nelipsiţi de la toate adunările şi urmăreau totul. Erau „ochii Cezarului", adică ai partidului, care văd şi aud totul. Bineînţeles, erau îmbrăcaţi corespunzător, cu şepci, cu aerul ironic, ţinând câte o ţigară în mână şi şuşotind sau având mereu câte ceva de comentat.

Când s-a terminat Sfânta Liturghie, cazacii cu bărbi sure şi albe au luat pe umeri baldachinul greu cu icoana Maicii Domnului şi au pornit înainte, iar după ei, preoţii, cu veşmintele lor cusute cu fir de aur, şi poporul cel mult. La trecerea sfintei icoane toţi care stăteau pe margine se închinau şi îngenuncheau. Toţi plângeau. Trecuseră destui ani de când nu mai purtaseră icoana „întemniţată" şi acum-se simţeau dintr-odată liberi să-şi exprime sentimentele, evlavia şi respectul. In ziua aceea tirania dispăruse. Toţi se
simţeau liberi. „Marea icoană împodobită cu pietre preţioase, în care ochii Preacuratei luminau totul de jur-împrejur, trecea prin faţa credincioşilor", binecuvântându-i şi sfinţindu-i. Toţi aveau câte o rugăciune sau câte un păs pe care doreau să i le spună. Maica Domnului trecea şi lua de la fiecare rugăciunile pline de credinţă.

La un moment dat, ochii plini de lumină ai Preacuratei s-au întâlnit cu privirea posomorâtă a lui Stepan Kamenşcikov, ochii Mamei cu cei ai fiului trădător, şi Stepan s-a cutremurat. Privirea Maicii tuturor îl pătrunsese până în străfunduri, tulburându-i conştiinţa adormită. Inima lui s-a prefăcut într-un ocean zbuciumat. Cu stângăcie şi parcă negăsind altceva de făcut, şi-a îndreptat şapca şi a început să fumeze nervos, scoţând rotocoale de fum, ca un demon în iad.

„Incepuse deja Paraclisul pentru vreme de secetă şi părintele Ioan cel cărunt rostea limpede şi rar rugăciunile pentru ploaie" pe care nu le mai citise de atâta timp. Fiecare cuvânt în gura lui era o rugăciune. Era Dumnezeu cel întrupat şi era câte o minune pe care o trimitea cerului, pământului şi oamenilor. Ce dacă îi închiseseră gura atâţia ani? Credinţa sa plină de patos îi ardea pieptul.

- Doamne, dă-ne ploaie! Mântuitorule, trimite ploaie pământului însetat. Se ruga cu glas tare bătrânul părinte, ce părea mai degrabă un martir. Cât doreau toţi ploaia dătătoare de viaţă! La acea oră căldura era insuportabilă, cum e hamsinul care bântuie câte 50 de zile Libia şi de care se tem atâta arabii. Preoţii nu conteneau să stropească cu agheasmă grâul îngălbenit, care semăna cu Lazăr aşteptându-L pe Hristos să-l învie. Au ars tămâie până seara târziu, şi în căţui, şi la icoană, şi pe ogoare, şi pe câmpuri. Nu
oboseau şi nimic nu-i putea opri şi nu-i putea face să-şi piardă credinţa în minunea care mai întârzia încă să apară. Se rugau cu credinţă neclintită „Născătoarei de Dumnezeu împodobită cu razele curate ale luminii fecioreşti".

Sânge şi lacrimi. Stepan Kamenşcikov zâmbea batjocoritor, călare pe calul său. Aşa îl învăţaseră să se poarte cu persoanele dumnezeieşti ale Ortodoxiei dumnezeii lui: Marx, Engels şi Lenin. La un moment dat, şi-a aruncat nervos ţigara şi a tras brusc calul de căpăstru, bombănind mânios: o să vă arăt eu acum cine este Hristos al vostru şi cine Maica Domnului.

Litania se apropia deja de primele case ale sătucului său Torghinsk. Cum cerea tradiţia, fiecare gospodar trebuia să întâmpine în poartă icoana, din respect pentru binefăcătoarea Fecioară. In faţa casei lui Stepan stătea cuvioasă şi plină de evlavie măicuţa sa, ţinând o căţuie cu tămâie în mână, nerăbdătoare să sărute cinstita icoană după atâta amar de vreme.

- Bătrâno! i-a strigat fiul său, orb de furie. Nu cumva s-o laşi în curte pe „ţiganca" aceasta!

Ingrozită de cuvintele hulitoare ale fiului său, pe care le auzise şi cerul şi Preacurata, bătrânica l-a rugat cu disperare, împreunându-şi mâinile, ca şi cum ar fi vrut să îndepărteze de la el mânia lui Dumnezeu:

- Fiule, Stepan! Ce cuvinte sunt acestea! Ai înnebunit?

Intre timp cerul, răspunzând rugăciunilor, lacrimilor şi durerii poporului şi-a trimis primii nori, care creşteau şi întăreau speranţele de ploaie ale bieţilor oameni.

Când preotul s-a oprit pentru rugăciunea cuvenită, Kamenşcikov, roşu la faţă, a alergat spre el şi i-a strigat:

- Gata, comedia s-a terminat. Tovarăşi, ia daţi jos cufărul ăsta vechi şi o să vă arăt eu că nu există nici Dumnezeu, nici Maica Domnului. Spunând acestea, ca un ienicer de-al lui Aii paşa, l-a prins pe cuviosul părinte Ioan de barbă şi l-a îmbrâncit cu putere. Acestea, după cum se vede, erau drepturile poporului: să fie înjosit, dispreţuit şi batjocorit. Aşa îl învăţaseră să se poarte. Aşa înţelegea el democraţia şi libertatea. Democraţia în toată „măreţia“ ei. Bietul „levit", alb la faţă, şi-a pierdut echilibrul şi s-a rostogolit în ţărână. Crucea de aur i-a scăpat din mână şi a căzut în mijlocul drumului. Kamenşcikov l-a lovit cu cizma în spate, cu sete. Nu era decât unul din miile de preoţi ai Rusiei, batjocoriţi şi martirizaţi, care urmau drumul deschis de Hristos, de apostoli şi de milioanele de martiri ai Bisericii noastre. Apoi şi-a tras cu vitejie spada caucaziană şi a lovit cu
toată puterea icoana Maicii Domnului, de parcă ar fi vrut să ucidă întreaga Ortodoxie cu o singură lovitură.

Lumea încremenise. Privirea tuturor era asupra icoanei şi aşteptau parcă ceva. A trecut un timp şi minunea n-a mai întârziat. Se auzeau vocile celor ce se minunau:

- Sânge, Sânge!

-Minune! Minune!

Kamenşcikov asculta, le arunca priviri sălbatice şi se întreba în sinea lui ce să se fi întâmplat, de ce strigau. Când, în sfârşit, privirea i-a căzut peste icoana lovită, a îngheţat: chipul Maicii Domnului era plin de sânge. Din obrazul drept, cel tăiat de sabie, picura sânge, picătură după picătură, înroşindu-i „cămaşa de argint, ferecătura.

El însuşi, cutremurat de minune, a strigat cu o voce parcă străină

-Lacrimi! Lacrimi!

Din ochii blânzi de căprioară ai Maicii Domnului curgeau lacrimi mari, limpezi precum cristalul şi albe ca nişte diamante. Chiar atunci s-au deschis zăgazurile cerului şi a început şi cerul să plângă. Ploua!

Ploaia a ţinut trei zile. Trei zile au gonit norii pe cer, vărsând apă şi udând ogoarele. Fulgere palide se aprindeau şi se stingeau, iar văzduhul trosnea ca o rochie de mătase sfâşiată. Cerul se rupea şi se prăbuşea. Norii se alergau cu mânie şi mugeau ca nişte boi cu cuţitul la grumaz. Pământul se săturase în sfârşit de apă. I-a mulţumit lui Dumnezeu şi a rodit, iar la vremea secerişului a dat roade bogate.

Maica Domnului din Torghinsk făcuse iarăşi minuni. Membrii G.P.U., simţindu-se umiliţi de ce păţiseră şi de faptul că teoriile lor despre Dumnezeu se topiseră ca un fum şi se risipiseră ca pulberea, au ferecat din nou biserica şi au „surghiunit“ icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului undeva, într-un loc neştiut şi îndepărtat.

Invierea lui Stepan Kamenşcikov. Toate aceste întâmplări minunate avuseseră drept ţel o altă minune: au înviat sufletul mort până atunci al lui Stepan Kamenşcikov. Sângele şi lacrimile Maicii Domnului au curăţat sufletul ateu al acestui bolşevic fanatic şi l-au scăldat şi hrănit cu izvoarele ei dumnezeieşti. Ploaia dumnezeiască a săturat de apă şi ogorul sufletului şi l-a făcut să rodească multă căinţă şi credinţă. Ochii săi lăuntrici s-au luminat şi L-a putut vedea în sfârşit pe Dumnezeu şi puterea Sa făcătoare de minuni. Vechea sa lume, pe care o purta înlăuntrul său, s-a surpat într-o clipă şi s-a născut una nouă. Acum cânta şi el: „Am vrut ca prin lacrimi să se şteargă, Doamne, păcatele-mi din zapis. Şi celelalte zile ale vieţii mele Iţi voi fi bineplăcut prin căinţă.

Au trecut ani de atunci fără ca cineva să ştie ceva despre viaţa sau despre soarta lui Kamenşcikov. Intr-o noapte întunecată de toamnă a anului 1930 s-a strecurat în Torghinsk, cu cea mai mare băgare de seamă, o grupă de călăreţi: erau partizani albi. S-au oprit în mijlocul satului, şi-au scos şepcile şi s-au închinat de mai multe ori. Şeful lor, cu voce tremurată de emoţie, cu sufletul şi cu mintea încărcate de amintiri şi-a început spovedania:

Chiar în acest loc, camarazii mei, se înălţa altădată vestita Biserică a Maicii Domnului din Torghinsk. Acum, după cum vedeţi, nu mai există decât ogorul acesta arat. Acum opt ani am fost martorul ultimei minuni pe care a faptuit-o harul ei. Din ziua aceea, cutremurat de ce făcusem - o faptă nemaiauzită: i-am pângărit sfânta icoană cu mâinile mele -, nu mi-am găsit liniştea şi odihna nicăieri. Ochii aceia scânteietori, sângele viu şi lacrimile care-i curgeau pe faţă m-au urmărit pretutindeni. Ele m-au schimbat şi m-au făcut ce sunt acum. Eu, Stepan Kamenşcikov, bolşevicul ateu şi prigonitorul Ortodoxiei, sunt creştinul credincios pe care-l vedeţi. Acum, iubiţii mei, cum ştiţi, puterea sovietică a pus o uriaşă recompensă pe capul meu, ca şi pe al vostru. Acum am înţeles cu toţii ce este realitatea rusească şi ce înseamnă să ridici Crucea lui Hristos.

Izbăvirea din cursa morţii. Stepan şi-a terminat spovedania şi mărturisirea de credinţă. A dat pinteni calului şi au pornit cu toţii spre casa sa părintească. Avea şi el pe pământ o mamă care-l aştepta. Ea şi-l mai amintea pe vechiul Stepan, care hulise şi pângărise şi care o amărâse atât de mult cât timp fusese bolşevic. Dar acela era cel vechi. Acum Stepan era altul, era înnoit în credinţa în Hristos. Acum el venea ca un alt Nicodim şi sufletul lui creştin venea să întâlnească sufletul creştin al mamei şi să se bucure împreună, ca la Paşte. Ea avea să se bucure poate pentru ultima oară şi să plece împăcată spre viaţa cealaltă, la Domnul Hristos, după ce, timp de opt ani, fuseseră despărţiţi.

A intrat în curte, acolo unde se juca când era mic şi acolo unde o rănise pe Maica Domnului. Acum însă era un curat închinător al ei. A păşit totuşi cu grijă pe prispa de lemn, care a scârţâit sub greutatea lui, gândindu-se că cineva, mai încolo, l-ar fi putut pândi şi trăda. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui: ochii Preacuratei, ai mamei sale, ai camarazilor, ai ucigaşilor şi ai morţii.

A ridicat zăvorul şi a bătut cu putere:

- Cine e? s-a auzit vocea tremurând de emoţie a mamei.

- Sunt eu, mamă, Stepan! a răspuns cu voce joasă.

Mama a alergat să-i deschidă fiului ei, pe care nu-l mai văzuse de ani întregi, nefericita mamă. In inima ei locuiau şi bucuria îngerească, dar şi teama morţii.

- Stepanişka, iubitul meu!

Au căzut unul în braţele celuilalt şi s-au privit lung. Mamei i-au trebuit câteva clipe ca să-şi sature privirea şi să se bucure. Era mamă şi ştia să se jertfească pentru viaţa copilului ei. Iar moartea era aproape. Şi ea ştia. Aşa că primul gând care i-a venit în minte după ce s-a desprins din îmbrăţişare a fost că trebuia să-i salveze viaţa, chiar cu preţul vieţii ei. Ea, care atâţia ani îl aşteptase topită numai cu gândul la el, acum îl alunga. Prin gesturi, prin priviri disperate, împingându-l uşor, prin ochii larg deschişi, şi înghiţindu-şi suspinele, încerca să-i dea de înţeles că moartea pândea în spatele uşii şi că trebuia să fugă numaidecât.

Stepan nu-i înţelegea purtarea ciudată. Stătea uluit pe prispa întunecată. Mama nu avea nici timp, nici altă ieşire. Cineva trebuia să moară ca celălalt să scape şi a ales. Va muri ea.

- E o cursă! i-a strigat bătrânica din toate puterile. Fugi băiatul meu. Ticăloşii te-au aşteptat aici toată seara. Te-a trădat unul de-ai tăi. 

- Cotoroanţo, s-a auzit o voce din casă, ne-ai trădat!

S-au auzit trei împuşcături şi bătrânica a căzut pe podea într-o baltă de sânge. Stepan, a sărit înapoi, iar camarazii au sărit în curte să-i vină în ajutor.

- Grenade! a tunat Stepan.

Ca la înviere, zece grenade au explodat, aruncând în aer şi casă, şi curte. Prin uşa deschisă şi prin ferestre săreau cadavre. Oameni ai G.P.U. care pândeau afară au sărit să le taie retragerea partizanilor albi. Caii alergau speriaţi, se auzeau împuşcături amestecate cu glasuri mânioase. Apoi s-a făcut linişte. Maica Domnului îl păzise pe Stepan, care a reuşit să scape şi să fugă departe de sat.

In vara lui 1932 un tren oprea în gara Karbin, în Manciuria chinezească. Un bărbat de statură mijlocie, cu pălărie gri şi cu o valiză într-o mână, a coborât dintr-un vagon. Era Stepan Kamenşcikov, care reuşise să treacă frontiera şi să ajungă în China. Chiar dacă era un fugar într-o ţară străină, avea moralul ridicat, pentru că, oriunde se afla, un vis îi hrănea sufletul zi şi noapte: să se întoarcă repede acasă şi să-şi ajute ţara. Numai aşa avea să-şi plătească datoria uriaşă faţă de Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Oare mai trăieşte azi Stepan Kamenşcikov să vadă că Ortodoxia a renăscut în patria lui?

Fragment din cartea "Icoanele facatoare de minuni ale Maicii Domnului", Editura Sophia

Cumpara cartea "Icoanele facatoare de minuni ale Maicii Domnului"