1
Trăim în orizontul morţii. Este un lucru devenit supărător de banal, de la care ne întoarcem privirea cu o mişcare reflexă, ca şi cum am îndepărta din câmpul ei o umbră ce ne întunecă bucuria de viaţă. Şi totuşi, avem o teribilă nevoie să conştientizăm acest fapt într-un nou chip, ce s-a putea imprima în toate clipele noastre, încât să vedem şi să simţim darul ce înfloreşte neîmpuţinat din viaţa însăşi şi o poate înălţa mai presus de sine, facând-o să trăiască bucuria filială a umblării în lumină. Sfinţii martiri ai Bisericii Creştine au trăit revelaţia martiriului, cu alte cuvinte a mărturiei date cu propria viaţă despre Cuvântul întrupat şi iubirea Lui înrourată de Duh Sfânt ce stinge văpaia arzătoare a patimilor, făcând de pe acum vizibilă şi tangibilă împărăţia veşnică a iubirii. Actul lor nu e un simplu eveniment extrem, din care nu avem ce învăţa pentru că ne este pur şi simplu inaccesibil sau de nedorit în condiţii normale. Martiriul lor, dimpotrivă, devine un model iconic al lepădării de sine şi al purtării Crucii ce sunt o condiţie fundamentală a pregătirii noastre pentru trecerea noastră într-un alt mod de viaţă ce ne aşteaptă pe fiecare, condiţia rodirii noastre în taina iubirii dumnezeieşti ce ne salvează, întru libertatea duhului, din absurd, stricăciune şi moarte.

Unul din lucurile pe care le învăţăm la şcoala martiriului este să ieşim din carapacea prejudecăţilor, obişnuinţelor, comodităţilor şi deprinderilor ce opun rezistenţă schimbării şi înnoirii noastre. Nu trebuie să uităm că toate mecanismele de apărare exacerbate ajung să ne apere de noi înşine, de propriul nostru bine, şi merită din plin să ne asumăm riscul deschiderii iubitoare, jertfelnice, pentru a afla darul vieţii ce nu poate fi cuprinsă de moarte. Innoirea omului nu poate avea loc într-o stare de spirit călduţă, lipsită de focul râvnei şi al pătimirii din dragoste, de generozitatea renunţării şi a dăruirii de sine.

3
Vedem la sfinţii martiri modul în care ei preţuiesc unicul necesar, partea nevăzută a noastră, sufletul. Nici o posesiune, nici un confort, nici o demnitate şi nici o cunoştinţă a lumii nu se compară cu valoarea sufletului infinit potenţată de chipul dumnezeiesc. Omul poate pierde orice, câtă vreme sufletul său e lipit de Dumnezeu are încă totul. De aceea el îşi urmează conştiinţa sa luminată de har, lăsând în urmă tot ceea ce îl ispiteşte să aleagă o uşurare echivalentă cu punerea în plan secund (sau între paranteze) a dorinţei sale de a fi cu Dumnezeu, îşi face cu toate acestea datoria faţă de lume, dar cu hotar, refuzând să încalce voia divină, reflectată în simţirea înţelegătoare a inimii, în care tronează credinţa, nădejdea şi dragostea. Dragostea sa faţă de oameni capătă în această perspectivă consistenţa unei purtări de grijă faţă de sufletul lor, faţă de menirea şi destinul lor în veşnicie. Privirea martirului, căutând spre un aspect al lumii, se extinde dincolo de el în nevăzut, întrezărind finalitatea lucrurilor în gândul lui Dumnezeu. De aceea, consistenţa eshatologică a intenţionalităţii şi vederii asupra lumii este decisivă pentru discernământul şi acţiunile sale.

4
Privirea spre cele de Sus este potenţată, în cazul sfântului martir, în primul rând de un adânc simţământ al stării descoperite înaintea lui Dumnezeu. Trăim sub privirea Lui. Toate cele ce se întâmplă în afară, precum şi şinele nostru însuşi nu sunt ascunse vederii Lui. Aşadar, şinele nostru nu este creat închis în sine, ci cu terminaţie deschisă în Dumnezeu. Simţindu-se cuprins în privirea lui Dumnezeu ca într-o icoană, martirul nu ezită să mărturisească despre iubirea ce învăluie lumea şi pune capăt fricii de moarte ce ne înrobeşte până în tenebrele instinctuale şi inconştiente.

5
Vedem la sfinţii martiri maturitatea de a fi cu Dumnezeu şi a se sprijini pe ajutorul Lui în momentele de grea încercare ale vieţii lor. De multe ori, dovedim o lipsă de maturitate cedând nervos atunci când realizăm că nu suntem ajutaţi deşi avem nevoie disperată de sprijin, când simţim indiferenţa lumii, când ne trezim loviţi, atacaţi din toate părţile, când nu ne iese nimic. In loc să căutăm spre Dumnezeu şi să ne adunăm puterile apelând la harul divin, se întâmplă să aruncăm vina pe cei din jur, să ne victimizăm, întrebându-ne de ce ni se întâmplă tocmai nouă, să pasăm responsabilitatea, să ne înmulţim frustrările şi angoasa, şi uneori ajungem chiar să ne confruntăm cu nevroze, depresii şi tot felul de tulburări ce arată că suntem într-o fundătură a existenţei, într-o stare de profund dezechilibru în care am ajuns datorită lipsei noastre de maturitate, de discernământ. Momentul maturizării duhovniceşti este acela în care o persoană îşi ia crucea, cu alte cuvinte îşi asumă tot ce i se întâmplă ca fiind cuprins în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi aruncându-şi nădejdea spre El, îi urmează lui Hristos, purtând nu numai sarcinile sale, ci, atunci când are ocazia, ci şi din ale semenilor săi. Fără să cârtească, fără să acuze destinul, fără să se autoflageleze pe sine sau să învinuiască pe alţii. Ci doar cu încredinţarea că Dumnezeu ne cercetează şi lasă să se întâmple anumite lucruri doar pentru a scoate la lumină ceea ce este mai bun în noi.

6
Starea de pregătire pentru martiriu implică o dublă consistenţă a atitudinii: în raport cu cele lăuntrice, precum şi cu cele exterioare. Extrovertirea singură e lipsită de forţa interioară necesară depăşirii cu bine a încercărilor, slăbiciunii şi suferinţelor extreme. Introvertirea, la rândul ei, nu poate susţine o atitudine fermă şi coerentă în privinţa celor exterioare. Urmând modelul vieţii sfinţilor martiri, ne înţelegem responsabilitatea deopotrivă faţă de lucrurile exterioare şi faţă de cele interioare ale noastre. In fapt, ceea ce vindecă ruptura între interior şi exterior este harul lui Dumnezeu, în lumina căruia transpare o înţelegere iconică asupra vieţii în ansamblul ei. In această perspectivă, totul poartă amprenta Creatorului şi a purtării Sale de grijă, toate lucrurile au o dimensiune iconomică, un sens ce ne orientează spre împlinire întru dragostea lui Dumnezeu. Realitatea apare atunci ca o icoană vie, pictată pe ambele feţe. Iar reprezentările şi imboldurile noastre interioare şi exterioare îşi recapătă astfel condiţia euharis- tică de împărtăşire reciprocă şi comunicare a însuşirilor.

7
De cele mai multe ori, pregătirea pentru martiriu/ moarte nu începe în pragul ei, ci este o pregătire de toată viaţa pentru Viaţa ce transcende moartea. De aceea, sfinţii martiri se apropie de jertfa cu nădejde şi bucurie, având încredinţarea apropierii de încununarea unui lung şir de nevoinţe şi de intrarea în atmosfera intimă a vieţii dumnezeieşti. Moartea îşi pierde astfel sensul de sfârşit tragic, închipuind taina schimbării modului de viaţă, realitate anticipată de schimbarea minţii. Prin metanoia, se răstoarnă logica fatalistă a vieţii orientate spre moarte, deschizându-se orizontul infinit al vieţii veşnice.

8
Vedem în vieţile sfinţilor martiri modul în care atingerea harului lui Dumnezeu le înnoieşte cugetul, astfel încât toată perspectiva asupra lumii apare răsturnată, pătrunsă de o logică nouă, a intenţionalităţii orientate spre comuniune, a ieşirii din chinga luptei pentru supravieţuire şi dominaţie, prin lepădarea interesului egoist şi asumarea priorităţii întoarcerii răului în bine. In acest mod de viaţă preschimbat pe care ei îl îmbrăţişează are loc transformarea grijii lumeşti în purtare de grijă faţă de lume. Dacă
grija lumească se asociază cu tulburarea, mâhnirea şi îngrijorarea apăsătoare, cu cedările nervoase, sau atacurile de panică şi depresie provocate de strâmtorarea orizontului, de îngustarea câmpului posibilităţilor de a înţelege, simţi şi acţiona în mod eficient pentru detensionarea unor situaţii şi eliberarea de blocaje de tot felul, purtarea de grijă presupune o anume detaşare, o lărgire a orizontului înţelegerii până la o viziune mai largă, cuprinzătoare, asupra existenţei şi asupra finalităţii vieţii, în care transpare voia şi iconomia (purtarea de grijă a) lui Dumnezeu. Această detaşare şi lărgire a perspectivei face ca implicarea să fie una dezinteresată, generoasă, comunicativă, liberă de idei fixe, temeri împinse până la angoasă sau false aşteptări, sau de nemulţumiri, frustrări şi condiţionări ce generează adevărate cercuri vicioase în viaţa omului, stopând actualizarea potenţialului ei iconic, de sporire în lumina tainei dumnezeieşti.

9
Sfinţii Martiri nu caută la faţa omului. Pentru ei, cea mai mare demnitate din creaţie este cea consfinţită de pecetea chipului iui Dumnezeu, demnitatea de a fi om. Toate celelalte ranguri şi măriri lumeşti pălesc în faţa acestei icoane. In această perspectivă, tot darul cel bun vine de la Dumnezeu şi se întoarce la El, folosindu-ne spre zidirea duhovnicească doar în măsura în care noi îl liturghisim, punându-l în slujba adevărului, binelui şi dragostei. Mai mult, întreaga creaţie necuvântătoare, deşi nu are conştiinţă precum omul, are o condiţie participativă la conştiinţă, semnul lămurit al acestei condiţii fiind capacitatea de a distinge între bine şi rău, de a avea o reacţie calitativă în faţa acţiunilor umane. Acest lucru, de altfel, arată toată făptura înscrisă, ca menire, într-o evoluţie calitativă pe scara participării la taina dumnezeiască. Aderenţa la bine a materiei profunde semnalată de ştiinţa modernă confirmă în înţelegerea creştină amprenta iconică a creaţiei în ansamblul ei.

10
Creştinismul primar a surprins lumea antică prin paradoxala sa aşezare. Pe de o parte nu a militat pentru răsturnarea ordinii exterioare. Creştinii din primele veacuri au dat Cezarului ce e al Cezarului, cu alte cuvinte au respectat tot ceea ce nu contravenea conştiinţei lor însufleţite de credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu au putut fi înregimentaţi de sistemul existent în acea epocă, dată fiind bogăţia vieţii lor lăuntrice şi a vitalităţii organismului comunitar eclezial dospit de fermentul Logosului întrupat şi al învierii lui Hristos, de vestea cea bună a Evangheliei. Dimpotrivă, au răsturnat ei sistemul lumii antice numai prin puterea dragostei. Au molipsit cu iubirea lor o lume aflată într-o profundă criză şi aşteptare. Lecţia pe care ei ne-au dat-o a fost importantă pentru condiţia umană, ce nu poate fi redusă la rangul de rotiţă într-un sistem. Omul e mai presus de orice sistem din lumea creată, pentru că taina chipului său are potenţialul infinit al îndumnezeirii. Viaţa duhovnicească adevereşte faptul că omul excede limitările şi condiţionările impuse de încadrarea într-un sistem. Pentru om, lucrurile capătă sens în relaţia cu transcendenţa, în cadrul căreia orice reguli şi pretenţii formale sunt deconstruite, lăsând loc libertăţii duhului, urmării glasului conştiinţei luminate de har.

Patimile omului îl închid într-un turn de fildeş în care, închizându-se, nu mai poate vedea orizontul fiinţei. Acest turn babilonic, mai devreme sau mai târziu, se surpă, lăsând loc slăbiciunii, dezgustului, deznădejdii şi unei stări generale de secătuire. Aceasta pentru că omul, uitându-şi chipul şi menirea sa, ajunge să consume odată cu cele din afară ale lumii resursele sale trupeşti şi sufleteşti, irosind darul dumnezeiesc. Sfinţii Martiri au apărat cu preţul vieţii lor acest dar nepreţuit pe care-l poartă în adâncul fiinţei lor spre a-l face să rodească în veşnicie. Ei au făcut vizibil astfel unul dintre temeiurile conştiinţei morale, solidaritatea dintre lumea interioară şi cea exterioară. Şinele şi alteritatea sunt solidare în câmpul conştiinţei. Orice vătămare a armoniei exterioare are ca efect o afectare a ordinii lăuntrice şi reciproc, orice tulburare a vieţii lăuntrice dăunează relaţiilor cu cele din afară, răspândindu-şi efectul negativ asupra lor. De aceea patimile au întotdeauna un dublu efect, dăunând deopotrivă vieţii lăuntrice cât şi relaţiilor cu alteritatea. La rândul lor, virtuţile iradiază în ambele sensuri, luminând şi încălzind cu razele lor atât şinele, cât şi alteritatea.

12
Sfinţii martiri au arătat o solidaritate cu cei defavorizaţi, suferinzi, întristaţi, bolnavi, închişi, flămânzi şi însetaţi, cu toţi cei striviţi de sistemul unei lumi crepusculare, bazate pe forţa asupririi, pe logica dominaţiei, pe regimul terorii, pe mecanismul înrobitor şi înjositor al stăpânirii asupra semenilor şi creaţiei întregi ce pierde din
vedere faptul esenţial că numai întru dragoste există sens şi viaţă părtaşă chipului mai presus de fire. Plinirea a tot darul cel bun nu poate fi aşadar aflată decât pe calea chenozei, a micşorării de sine pentru a face loc dragostei dumnezeieşti ce reface condiţia euharistică a făpturii afectate de cădere şi o înscrie pe curba devenirii duhovniceşti. Aplecarea cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta spre cei ce au nevoie de ajutor şi întărire a fost preocuparea continuă a sfinţilor martiri, care au arătat întrepătrunse dragostea de om şi iubirea de Dumnezeu.

Florin Caragiu

Scoala martiriului, Editura Platytera

Cumpara cartea "Scoala martiriului"

 

• Sfinti
  Publicat in : Editoriale
• Martirii persecutiilor turcesti
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: