Despre minunile Sfântului Efrem cel Nou s-au scris multe mărturii pe care şi eu le-am citit în cărţile dedicate lui, cu bucuria de a-l descoperi pe acest mare Sfânt şi de a-i simţi prezenţa în harul şi dragostea cu care ne „împărtăşeşte". Desigur, dacă eşti învrednicit să fii tu însuţi subiectul unei minuni, bucuria este cu atât mai mare, mai ales atunci când simţi că minunea se întâmplă cu tine în momentul în care, poate, eşti cel mai puţin vrednic prin prisma faptelor tale şi a relaţiei tale cu Dumnezeu. Tocmai în aceasta constă esenţa dragostei dumnezeieşti, care ţi se arată cu atât mai puternică, cu cât tu eşti mai bolnav şi eşti în măsură să te simţi şi să te vezi aşa, pentru a-L primi pe Doctorul sufletelor noastre. 

Acest lucru pot să-l spun despre mine, care am rătăcit câţiva ani, abătându-mă oarecum de la calea suişului sufletesc către Dumnezeu, pe care nu-L înţelesesem nici până la acel moment de rătăcire în adevăratul sens şi mai ales în adâncul de taină al sufletului meu. Astfel am ajuns să întemeiez o familie şi să dau naştere unui copil minunat, pe care în clipa de faţă îl încredinţez în fiecare zi Maicii Domnului („mămica lui din Ceruri" sau „mămica sufletului său" după cum îi repet de fiecare dată) şi Sfântului Efrem cel Nou, care l-a ajutat pe A., copilaşul nostru, şi implicit pe noi, ca părinţi ai lui, atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

Aş putea spune că A. însuşi este o minune ce ne-a fost dăruită în viaţă, pentru că, după spusele medicului care m-a supravegheat de-a lungul sarcinii, este de mirare că am rămas însărcinată atât de uşor, la scurt timp după căsătorie. Sarcina a decurs fără probleme, la fel şi naşterea, însă foarte curând după aceasta, mai exact la 6 zile, am ajuns cu A. la spital după ce în seara acelei zile vomase mult şi urât (cu aspect de secreţie biliară mai mult) şi chiar începuse să horcăie, ceea ce ne-a alarmat mult mai tare. I s-au făcut analizele pe moment şi cel mai grav aspect a fost glicemia foarte scăzută (30, mai exact); de aceea, am ajuns să fim internaţi pentru investigaţii suplimentare şi tratament. Mai apoi i s-a descoperit nivelul bilirubinei din sânge, care era cauza tuturor problemelor şi care era foarte ridicat, anume 18, 5 - foarte aproape de 20, peste care, spun medicii, A. ar fi putut suferi tulburări neurologice. Situaţia era destul de gravă, întrucât icterul netratat de câteva zile îi indusese o stare de somnolenţă care aproape îl împiedicase să mănânce în zilele în care am stat acasă. Greşeala cea mai mare a fost a mea, pentru că ar fi trebuit să-mi iau toate măsurile de precauţie şi să fiu mai atentă cu evoluţia lui în greutate şi aportul de lapte pe care A. îl lua la fiecare masă.

Nu voi înceta niciodată să regret neglijenţa mea şi încrederea prea mare că totul o să fie bine de la sine, după naştere. Dumnezeu mi-a atras astfel atenţia că trebuie să avem mereu aprinsă flacăra de veghe în sufletele noastre şi în viaţa noastră pe acest pământ, dar mai ales în viaţa copiilor noştri, pentru care vom fi primii dintre semenii lor ce vom da răspuns la judecată de grija pe care le-am purtat-o, mai ales sufleteşte. Dumnezeu mi-a arătat acest lucru printr-o slăbiciune trupească, dar eu am ajuns să o înţeleg şi sufleteşte, pentru că, în fond, de aici pornesc toate bolile ce ne încearcă din când în când.

Totuşi, pe moment, nu am realizat acest lucru şi mai ales nu am realizat iconomia lui Dumnezeu ce stătea ascunsă în tot şirul de întâmplări ce au decurs din momentul internării: tratamentul administrat intravenos; faptul că mi-am văzut propriul copil (primul copil) înţepat în fiecare călcâi, în fiecare braţ şi în fiecare degeţel pentru perfuzii şi teste de glicemie, analize peste analize; faptul că A. era, în primele zile de internare, mereu somnolent din cauza icterului şi a medicamentelor, ceea ce împiedica până şi alimentaţia cu biberonul; faptul că aparatura ce era indispensabilă în astfel de cazuri nu exista în acel spital, în alte spitale nu era disponibilă, iar singura unitate medicală ce ne-ar fi putut-o „împrumuta" era chiar maternitatea din care ieşisem cu câteva zile în urmă şi care, în primă instanţă, nu a acceptat nici „împrumutul", dar nici transferul nostru în maternitate, întrucât nu mai existase nici un precedent de acest gen: ca o mamă ce deja născuse să fie din nou internată împreună cu copilul.

Insă Dumnezeu a rânduit aşa încât toate dificultăţile pe care le-am întâmpinat să-şi găsească rezolvarea, imposibilul să devină posibil, iar prin mâna medicilor şi prin atenţia specială pe care au dat-o acestui caz, A. s-a întremat foarte repede, a răspuns foarte bine la tratament, a fost foarte curajos, după spusele asistentelor şi a suportat neaşteptat de bine şi de răbdător pentru limitele lui de copilaş repetarea analizelor în câteva rânduri. Pot să spun cu mintea de acum că Dumnezeu mi-a întins mâna şi ajutorul Lui (pe care cine ştie cât şi cum va trebui şi vreau să-l răscumpăr) fără ca eu să cer acest lucru, pentru că aveam nevoie de El, chiar dacă nu eram conştientă de aceasta şi, mai mult decât atât, nu eram vrednică sufleteşte de dragostea Lui.

Timpul a trecut repede şi bine, chiar dacă am descoperit că A. mai avea şi alte slăbiciuni trupeşti, nu atât de îngrijorătoare cum a fost cea de la început. Totuşi, pe la vârsta de 5 luni, au început să îi apară pe piele, de la brâu în jos, nişte pete roşii pe care medicul pediatru le-a pus pe seama dermatitei atopice foarte des întâlnită la copii. Cert este că am încercat tot felul de tratamente, am cerut părerea altor specialişti şi am primit de fiecare dată un răspuns diferit şi evaziv ca diagnostic; tratamentul care a funcţionat aparent a fost aplicarea de unguente cu cortizon, singurul remediu (fals, de altfel) care rezolva problema pe moment. Am fost totuşi conplesită de aspectul advers al acestora, însă, în urma aplicărilor repetate, rănile au ajuns să aibă un diametru de 5-6 centimetri în zonele cele mai critice, iar pielea era atât de subţiată, asemenea unei arsuri, încât de multe ori dădea la sânge, existând riscul de infecţii.

Atunci am hotărât că nu pot renunţa la cremele cu cortizon şi am făcut din nou o „cură" zdravănă care a avut efect, după ce am terminat cu ea, preţ de câteva săptămâni doar. Rănile păreau să reapară, recunoşteam aspectul de debut al acestora, iar groaza ce m-a ai prins gândindu-mă la ce ne aşteaptă m-a făcut să-mi îndrept paşii către părintele duhovnic, căruia i-am cerut sfatul, neştiind ce să mai fac. Răspunsul a fost cât se poate de prompt, clar şi sigur. Vreme de o săptămână, am citit zilnic acatistul Sfântului Efrem cel Nou, cu gândul la A. şi la recentele lecturi ale vieţii şi minunilor acestui Sfânt atât de apropiat de sufletele noastre, ale celor care luptăm încă pentru mântuirea sufletelor noastre.

La sfârşitul acestei săptămâni, ne-am dus cu toţii la Sfânta Mănăstire de la Nicula, ne-am închinat icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului (care de atunci mi-a rămas apropiată de suflet), tot după sfatul părintelui duhovnic. Am rămas în continuare cu gândul la Sfântul Efrem, având încredinţare în suflet că rugăciunea noastră va fi ascultată; credinţa mea nu era totuşi foarte puternică, mă simţeam oarecum vulnerabilă. După câteva zile în care nu apăruse nici o îmbunătăţire, ba chiar o agravare (mai lentă ca de obicei), am avut im moment în care, doborâtă de problema colicilor pe care A. îi mai avea şi atunci - la un an şi şase luni -, m-am lăsat cuprinsă pe moment de o deznădejde izvorâtă şi din anumite frământări sufleteşti pe care le avusesem deja de mult timp. In tot amalgamul de gânduri şi stări de neputinţă sufletească, nevrednicie, îngreunare, am găsit puterea şi voinţa de a da de la mine un singur răspuns: „Nu se poate ca Dumnezeu şi Sfântul Efrem să nu-mi asculte rugăciunea şi să mă treacă cu vederea". Nu se putea să nu primesc un răspuns, să nu găsesc finalitatea. Dumnezeu nu întoarce pe nimeni neostoit în apriga confruntare cu greutăţile care se apropie uneori atât de tare de limita lui sufletească şi trupească. Nu m-a lăsat nici atunci când nu i-am cerut ajutorul şi nu eram conştientă de necesitatea căutării Iui atât pentru mine ca şi copil al lui Dumnezeu, cât şi ca mamă a lui A., care îmi pun amprenta zi de zi asupra sufletului lui.

După alte două zile, rănile s-au vindecat de la sine, complet, şi de atunci n-am mai avut nici o problemă; iar dac-am văzut în timp vreo urmă de reapariţie, mi-am îndreptat repede gândul către Sfântul Efrem, pe care îl îndrăgesc foarte mult de atunci şi îl chem în căminul nostru sufletesc ca pe un prieten apropiat şi mă bucur că, oarecum, el m-a căutat ca să-mi descopere harul Iui Dumnezeu, bucuria de a-L căuta şi de a trăi pe mai departe cu gândul întoarcerii Acasă, nerisipind timpul pe care Dumnezeu ţi-l îngăduie în această lume plină de agonie şi de rătăcire sufletească, goliciune şi lipsă de mulţumire sufletească.

Nici în clipa de faţă nu ştim în termeni medicali ce boala s-a abătut asupra lui A. atunci, dar ştim cu certitudine că cel mai bun tratament şi singurul, de altfel, - valabil în orice situaţie este Dumnezeu, Care ni se descoperă prin Sfinţii Săi. Ce poate fi mai minunat decât gândul că şi ei au făcut parte la un moment dat din Biserica luptătoare, asemenea nouă, dar au reuşit să fie biruitori în lupta cu patimile şi slăbiciunile care şi pe noi ne încearcă; pentru noi sunt exemple vii, căci dovezi ale minunilor acestora găsim ori de câte ori căutăm cu adevărat, şi sunt aievea, sunt reale în aceeaşi măsură în care trăim această viaţă palpabilă. Ce poate fi mai minunat decât această măsură a dragostei şi
smereniei lui Dumnezeu de a lucra tot prin oameni, de acum sau de altădată, dacă te gândeşti la timpul în care au trăit în această lume, dar care sunt mai vii decât noi înşine: Maica Domnului (Maica noastră a tuturor) şi toţi Sfinţii pe care ni i-a dăruit nouă tuturor. Mare eşti Doamne şi minunat întru Sfinţii Tăi!

Iţi mulţumesc, Sfinte Efrem, pentru dragostea ta cu care m-ai învrednicit pe mine, cea atât de slabă şi de „săracă", şi te rog, iartă-mi neglijenţa de a ţine lumina sub obroc după atâta timp în care am amânat să scriu această mărturie. Nădăjduiesc să fie de folos tuturor celor care o vor citi şi să fie încredinţaţi că, dacă eu am trăit o astfel de întoarcere către Dumnezeu, oricine poate să obţină de la El ceea ce este spre folosul sufletesc al lui şi al semenilor lui. R., Cluj-Napoca, 3 februarie 2013, România

Bunăvoinţă şi dragoste de necuprins cu mintea se revarsă dintru darurile pe care le faci pământenilor, Preacuvioase Părinte Efrem, adeverind prin fapte minunate ostenelile muceniceşti pe care le-ai purtat în trup. Luminează-ne cu strălucirile de Sus, spre a pricepe sfatul cel adânc al lui Dumnezeu pentru om, şi aşa cu toţi dimpreună să-ţi cântăm: Bucură-te, glas şi lucrare îndumnezeită prin care cunoaştem asemănarea lui Dumnezeu în om!

Fragment din cartea "Minunile Sfantului Efrem cel Nou in viata noastra", Editura Sophia

Cumpara cartea "Minunile Sfantului Efrem cel Nou in viata noastra"

• Sfantul Efrem cel Nou
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Manastirea Sfantul Efrem cel Nou - Nea Makri
  Publicat in : Biserica in lume
• Acatistul Sfantului Efrem cel Nou
  Publicat in : Acatiste
• Paraclisul Sfantului Efrem cel Nou
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: