Omul care îl laudă pe aproapele său şi se judecă pe sine ajunge la măsura sfinţeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ţi pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună şi nu păşeşti pe drumul călugăriei.
* * *
Am ajuns, părinţilor, într-o astfel de stare, încât pot spune că eram mai buni atunci când eram mireni. Acum nu suportăm nici măcar un cuvânt. Da, nu suportăm nici un singur cuvânt!
* * *
In Pateric se spune că un Awa dobândise faima de om sfânt. Odată a mers cineva la el şi l-a întrebat: "Ce virtute ai săvârşit, părinte, de ai ajuns la aceste măsuri?"'. Iar el a răspuns: "De când am intrat în mănăstire mi-am spus că eu şi măgarul una suntem. Cât vorbeşte măgarul atunci când îl loveşti, atât voi vorbi şi eu". Pentru sfânt aceasta a fost temelia călugăriei, astfel Încât chiar dacă l-ar fi bătut el putea spune "iertaţi". Noi acum am ajuns până acolo, încât nu suportăm un singur cuvânt.
* * *
Omul, atât timp cât trăieşte, trebuie să se nevo- iască. Iar cea dintâi nevointă este să se biruiască pe sine însuşi. Primul şi cel mai mare vrăjmaş al omului nu este diavolul. Nu, ci este omul însuşi cu sinea lui vicleană. Şi aceasta deoarece nu ascultă de cel care îl poate sfătui, ci face ceea ce îi spune gândul său. Şi deşi avem atâţia Sfinţi Părinţi cărora le putem urma, citindu-le scrierile, cu toate acestea egoismul nostru ne stăpâneşte de multe ori. Atunci când omul se biruieşte pe sine înaintea lui Dumnezeu, el este cel mai mare mucenic şi purtător de biruinţă.
Şi de aceea, părinţilor, de multe ori m-am temut de judecata lui Dumnezeu, cugetând în sinea mea: "Oare Dumnezeu este de acord cu ceea ce fac eu sau nu?". "Adusu-mi-am aminte de judecăţile Tale şi m-am temut... Adusu-mi-am aminte de judecăţile Tale şi m-am mângâiat" (Cf. Ps. 118, 12, 52). Aşa este.
Suferinţa Crucii nu va lipsi niciodată din viaţa fiecăruia. De ce? Pentru că de vreme ce începătorul nostru a urcat pe Cruce, şi noi vom urca. Pe de o parte ea este dulce şi uşoară, iar pe de altă parte este amară şi grea. Dacă ridici cu dragoste Crucea lui Hristos, este foarte uşoară, este ca un burete, ca pluta. Dacă nu o primeşti astfel, este grea şi de neridicat.
Iar acestea le-am învăţat din experienţă. Când spui: "Voia lui Dumnezeu să se facă" sau "Aşa a fost de la Dumnezeu", atunci te linişteşti. Dar dacă spui: "De ce s-a făcut aceasta sau aceea", nu te linişteşti, nu ai pace. De pildă, nu a fost voia lui Dumnezeu să plec undeva duminică, ci luni. Nu a vrut Dumnezeu să plec mărfi, ci miercuri. De ce? Pentru că aşa le-a rânduit Dumnezeu. Dacă le priveşti altfel, vei greşi şi nici plată nu vei avea. Nu vei avea nici o răsplată!
* * *
Inlăuntrul tău să clocotească bucuria, dar să nu se vadă. înlăuntrul tău să clocotească tristeţea, iadul, dar să nu te exteriorizezi. Acesta este călugărul.
Cu alte cuvinte, atunci când ne rugăm într-o cameră, nu trebuie să ne auzim unul pe altul. Dacă tu te afli într-o stare de umilinţă, eu nu trebuie să-mi dau seama de ea. Aceasta este lucrarea după Dumnezeu. Dacă te exteriorizezi, atunci fie te vei mândri, fie vei pierde acea stare.
* * *
De aceea spun că omul, în orice situaţie s-ar afla, nu trebuie să deznădăjduiască. Să nu-ti pierzi cumpătul, ştiind că Dumnezeu te încearcă pentru un motiv sau altul, pe care numai El îl ştie. Ca şi cum Dumnezeu te-ar întreba: "Poţi să rabzi această mâhnire? Dacă poţi, îti voi dărui o harismă. Iar dacă nu poţi/ şi pe aceasta pe care ti-am dat-o ti-o voi lua. Eu nu vreau oameni fricoşi". Nu ca iscoadele trimise de Moise, care spuneau: "Acolo am văzut şi noi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor şi ni se părea că suntem fată de ei ca nişte lăcuste" (Num. 13, 34).
Da, dar cine spune aceasta? "Fricosul (căci atunci când îl trimiţi la ascultare) zice: «Pe drum trece un leu şi răcneşte pe uliţe» (cf. Pilde 26, 13) Omul fricos nu valorează nimic. In timp ce omul curajos întotdeauna iese biruitor.
* * *
Despre îndreptăţire nu este scris nimic în Sfânta Scriptură. Sfinţii nu numai că nu se îndreptăţesc, ba chiar suferă de bunăvoie pentru alţii.
Tu să te îndrepţi pe tine însuţi, nu să aştepţi ca ceilalţi să se îndrepte. Tu să te smereşti, să te calce toţi în picioare. Abia atunci eşti în regulă. Tu să te întrarmezi cu răbdare. Acesta este drumul Crucii.
* * *
Oricât de înţelept ar fi omul, tot trebuie să se sfătuiască puţin, noi nu suntem învăţaţi direct de Dumnezeu. Poţi să primeşti înştiinţare direct de la Dumnezeu? nu am ajuns la acestă măsură. Să mai întrebăm şi pe alţii. Să întrebăm, să ne sfătuim. Oare nu este nici un om mai bun decât tine?
* * *
Să rabzi şi patimile tale, să le rabzi şi pe ale mele. Şi astfel vei deveni sfânt.
Fragment din cartea "Staretul Efrem Katunakiotul", Editura Evanghelismos
Cumpara cartea "Staretul Efrem Katunakiotul"
-
Rabdarea, o mare virtute
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.