Acest cuvânt al rugăciunii apare tulburător pentru mulţi credincioşi. Se întreabă ei: ne duce Dumnezeu în ispită? Poate fi El ispititorul? Dimpotrivă, Psalmistul exclamă: „Cu Tine mă voi izbăvi de ispită, şi cu Dumnezeul meu voi trece zidul" (Psalm 17, 32). Da, în ispită Dumnezeu este împreună cu mine, dar nu ca ispititor, ci ca izbăvitor. Este cu mine pentru că El Însuşi, Fiul Iui Dumnezeu şi Mântuitorul, a primit să fie „ispitit", tocmai ca, prin aceasta, „celor ce sunt ispitiţi să le ajute “ (Evrei 2, 18). Şi cunoscând ca nimeni altul primejdia, riscul, tragedia ispitei, le spune ucenicilor în Ghetsimani: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită“ (Luca 22, 40).
Atunci, în duhul adânc al Sfintei Scripturi, nicidecum nu vom putea spune că Dumnezeu ne duce în ispiiă, că poate fi El pricinuitorul ispitei. Sfântul Apostol lacov învaţă limpede şi direct, în acest sens: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: de la Dumnezeu sunt ispitit; pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni“ (lacov 1, 13). Cuvântul Sfântului Apostol lacov este revelator. EI, „rudă a Domnului după trup" a vorbit limba însăşi a Mântuitorului. El cunoştea negreşit rugăciunea „Tatăl Nostru“ în limba în care a rostit-o Mântuitorul. Atunci, ascultând cuvântul lui: „ Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni... ", înţelegem că cererea: „ Tatăl nostru... nu ne duce pe noi în ispită“ are un înţeles adânc, dincolo de literă şi în armonie cu duhul întregii Sfinte Scripturi, anume că nu Tatăl ceresc ne duce în ispită.
Dar, înainte de a trece la tălcuirea cuvenită a acestui cuvânt biblic, să pomenim şi faptul că, alături de ispită, dar nu identic cu ea, ci doar, cel mult, asemănător, întâlnim în Sfânta Scriptură cuvântul „ încercare Spre pildă, precum citim: „Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El“ (Înţelepciunea lui Solomon 3, 5). Deci Dumnezeu încearcă. Şi întreg spaţiul libertăţii noastre este un spaţiu al punerii la încercare, un timp de probă, de ucenicie. Timp în care trebuie să rodim, înmulţind talanţii încredinţaţi de Dumnezeu. Timp în care, prin osteneli, nevoinţe, mângâieri şi, uneori, parcă, părăsiri ale harului, trecem prin încercări chiar aspre, pentru a ne descoperi, dovedi vrednicia "chipului divin", pentru a ne întări în har şi adevăr. „ Încercările nu-l fac pe om slab, ci numai îl arată pe om cât este de slab “ (Urmarea lui Hristos), sau de puternic.
Astfel, Dumnezeu ne încearcă, pentru a ne păzi şi înălţa. Demonul însă ispiteşte. El ne ispiteşte pentru a ne robi lui, pentru a ne doborî şi distruge. El s-a semeţit până la a ispiti şi pe Mântuitorul. Suindu-L pe aripa templului, I-a zis Domnului: „Aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău" (Matei 4, 6). Ispititorul repeta intr-o versiune mai rafinată minciuna din Eden. Dumnezeu previne pe Adam: „Să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului... căci vei muri negreşit“ (Facerea 2, 17). Dimpotrivă, Şarpele-demonul zice către femeie: „Nu, nu veţi muri“ (Facerea 3. 4). Iar acum la fel ii spune Mântuitorului: „Aruncă-Te jos... nu Te voi lovi". Aruncă-Te de pe Templu, din „Casa lui Dumnezeu din lumină, jos, in infernul tenebrelor. Aceasta este calea Iui Lucifer: „Am văzut pe Satan ca un fulger căzând din cer". Scopul ispititorului şi al ispitei este căderea, prăbuşirea in „adâncimile Satanei". Ştim cum i-a răspuns Mântuitorul: „Este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Matei 4, 7). Deci, prin acest cuvânt, însuşi Mântuitorul îl arată precis pe demon că el duce in ispită şi îndrăzneşte a face acest lucru, chiar în faţa lui Dumnezeu.
Atunci, cum trebuie să înţelegem cuvântul rugăciunii: „Nu ne duce pe noi în ispită"? Cercetători cu multă stăruinţă, Johannes Heller, la începutul veacului, prin 1901, şi, mai târziu, în vremea noastră, Jean Carmignat, în 1969, studiind textele manuscrise in limba aramaică descoperite la Qumram, lângă Marea Moartă, au armat: in limba ebraică şi aramaicâ există o lege pro, conform căreia negaţia plasată înaintea unei forme cauzative sau înaintea unui complex cu sens cauzativ, poate să se refere numai Ia efect şi nu Ia cauză, adică in cazul de faţă să însemne „a face să nu cădem în ispită “. Atunci în textul: „nu ne duce pe noi în ispită negaţia „nu", aşezată înaintea verbului: „ne duce“, se referă la efect, adică Ia ispită, şi nu la cauză, nu Ia cauzatorul ispitei. Prin urmare, acest cuvânt se traduce şi se tâlcuieşte astfel: „Şi fă să nu cădem în ispită" sau, păstrând coloritul biblic al expresiei „a intra în ispită“„şi fă să nu intrăm în ispită". La Sfinţii Părinţi, un înţeles asemănător îl aflăm mai ales Ia Sfântul loan Gură de Aur, şi el de origine siriană şi cunoscând dialectul siro-aramaic. El traduce, tâlcuind astfel: „Şi nu ne lăsa deloc să cădem în ispită".
Şi Sfântul loan Gură de Aur adăuga, explicând: „ Nimic nu-i mai potrivit pentru a ne face să ne vedem ticăloşia noastră şi pentru a smeri părerea noastră de sine, decât aceste cuvinte, care ne învaţă să nu fugim de lupte, dar totodată nici să nu ne aruncăm singuri în focul lor. Astfel nouă ni se va dărui fericirea biruinţei, iar demonului ruşinea de a fi fost învins ".
Dumnezeu, în virtutea libertăţii, îngăduie ispita. In ispită însă, EI e cu noi, nu ne părăseşte. Nu ispita în sine efaptul tragic al existenţei noastre: părăsirea de către Dumnezeu ar fi cel mai tragic. Dar „credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci, o dată cu ispita, va adm şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda“.
Parintele Constantin Galeriu
Fragment din cartea "Rugaciunea Tatal nostru. Cartea celor Noua Fericiri", Editura Arhiepiscopia Targovistei
Cumpara cartea "Rugaciunea Tatal nostru. Cartea celor Noua Fericiri"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.