Cuvântul „singurătate” e folosit adeseori pentru a desemna stări total diferite. Există o singurătate pentru care este caracteristică propoziţia: „nimeni n‑are nevoie de mine” -, cu toate că respectiva persoană poate fi foarte necesară şi apreciată la locul de muncă, poate trăi într‑o familie mare, exact ca în poezioara aceea pentru copii: „Bietul copil e orfan - n‑are pe nimeni afară de mamă, tată, tuşică, afară de unchi, de bunic, de bunică.” Există „singurătatea în doi”, atunci când iubeşti pe cineva, şi totuşi sentimentul singurătăţii se păstrează. Există singurătatea geniului şi conducătorului, a „oii negre” şi a „sufletului găştii”. Singurătatea poate să apară la necaz sau la boală, dar şi în clipele fericite. Pentru unii, singurătatea e o stare aducătoare de bucurie, de odihnă, dar atunci nu mai e vorba atât de singurătate, cât de însingurare, adică de starea în care omul se bucură să rămână singur cu sine însuşi. Mai există şi tipul de însingurare reprezentat de sihăstrie.

În acest caz, singurătatea este o alegere conştientă, calea nevoitorului, care cere de la om maturitate psihologică şi duhovnicească. Unul dintre scopurile esenţiale ale acestei cărţi este cel de a‑l familiariza pe cititor cu diferitele „singurătăţi” şi cu cauzele apariţiei lor.

Învăţând să facă distincţie între singurătatea silită şi cea de bunăvoie, între singurătatea fizică, legată de situaţia exterioară obiectivă, şi singurătatea sufletească, atunci când omul se simte singur independent de prezenţa sau absenţa celor apropiaţi, cunoscând factorii care influenţează modul în care este percepută şi trăită singurătatea, cititorul îşi va putea schimba atitudinea faţă de propria singurătate şi de oamenii singuri pe care îi întâlneşte în calea vieţii sale - căci dacă omul ştie că, de exemplu, are ulcer la stomac şi a învăţat să distingă toate simptomele ce însoţesc această boală, şi pe deasupra ştie ce are de făcut, atunci când îl doare, ca să‑i treacă durerea, poate controla măcar cât de cât situaţia.

De asemenea, e la curent că dacă nu va respecta anumite reguli acutizarea e garantată: poate să ştie şi să nu îndeplinească - aceasta este responsabilitatea lui personală. La fel şi cu propria singurătate - mai bine să ştiu bine ce înseamnă şi să port singur răspunderea pentru starea mea: poate că n‑am nici o problemă cu singurătatea, dar poate că mă tem şi să arunc spre ea o privire, ca să zic aşa. Şi e o conştientizare foarte importantă atunci când omul recunoaşte cinstit: „Nici nu vreau/nu pot să reflectez şi să discut ACUM pe această temă.”

Pentru mine, atitudinea omului faţă de propria singurătate e un criteriu clar de maturitate psihologică. Cu cât este mai matură personalitatea, cu atât este mai profundă şi mai bine conştientizată atitudinea faţă de viaţă, cu atât sunt mai puţine întrebările de genul: „De ce mi se întâmplă tocmai mie?”, sau: „De ce tocmai eu?”. Acceptarea vieţii în toată deplinătatea ei îi dă omului o scară şi o perspectivă a viziunii în care toate componentele vieţii sunt la locul lor şi îşi au rostul lor. Inclusiv singurătatea.

Aş dori să spun câteva cuvinte şi despre abordarea din perspectiva căreia am examinat problema singurătăţii în această carte şi pe care o urmez în practica mea profesională. Psihologia şi psihoterapia de orientare creştină sau, cum mai este numită, orientată duhovniceşte, nu este o psihologie a oamenilor credincioşi, religioşi, şi nu este o psihologie doar pentru oamenii credincioşi, cum li se pare unora. Nu este un domeniu al religiei - este un domeniu al practicii psihologice, una dintre şcolile noi de psihoterapie, ce readuce în psihologie conceptul de suflet (psyche în limba greacă), pentru a cărui studiere a fost concepută de fapt ştiinţa psihologică. Bazată pe antropologia creştină, psihoterapia orientată duhovniceşte este adepta valorilor dăruite lumii de creştinism.

Tocmai creştinismul a dat omenirii conceptul de persoană şi a aplicat acest concept nu doar Persoanei lui Hristos, ci şi omului. Înainte de Grigorie Teologul nimeni nu a mai spus cuvinte atât de extraordinare şi de înalte ca acestea: „Iar dacă vei avea o părere proastă despre tine însuţi, îţi voi aduce aminte că eşti făptura lui Hristos, suflarea lui Hristos, parte cinstită a lui Hristos, drept care eşti totodată ceresc şi pământesc, zidire pururea‑pomenită - dumnezeu zidit, care prin pătimirile lui Hristos merge la slavă nestricăcioasă.” Apostolul Petru spune despre valoarea omului: Iar voi sunteţi neam ales, preoţie împărătească, popor sfânt (I Pt. 2, 9). Atitudinea care vede în persoană valoarea supremă se manifestă prin acceptarea şi respectarea necondiţionată a omului care a venit la psihoterapie sau la consultaţie.

Cartea e structurată în modul următor:

- Prima parte - „Un lucru dureros de familiar” - este dedicată descrierii diverselor sensuri atribuite cuvântului „singurătate”, problemelor legăturii dintre singurătate şi necesităţile psihologice fundamentale. Pe exemple din viaţă şi practică se demonstrează ce influenţă are experienţa din copilărie asupra modului în care adultul trăieşte singurătatea - de exemplu, cum pierderea la o vârstă fragedă a încrederii fundamentale şi distrugerea ataşamentului emoţional social pot duce la aşa‑numita „legare a cununii lor”, despre care le place atât de mult să vorbească „peţitoarelor” cu „experienţa vieţii”.

- În partea a doua - „Atât de felurite singurătăţi” - sunt descrise şi analizate situaţii concrete legate de singurătate: singurătatea la necaz şi la bucurie, în boală şi în murire, singurătatea „oii negre” sau a geniului ş.a.m.d. Desigur, capitolele acestea au fost gândite nu doar în scopul descrierii fenomenului ca atare; sper că în ele unii se vor recunoaşte şi vor putea găsi căi de ieşire din situaţii de viaţă care nu le convin.

- Partea a treia - „Cum să te ajuţi pe tine însuţi şi să‑l ajuţi şi pe celălalt” - se adresează celor care în virtutea unor diverse împrejurări au de‑a face cu oameni care suferă de singurătate, fiindcă adeseori, bazându‑ne pe „înţelepciunea din popor” sau pe stereotipuri şi vrând să‑i ajutăm pe aceşti oameni, nu facem decât să le agravăm problemele.

Principiul „mai întâi de toate nu dăuna” este important nu doar în medicină, nu‑i aşa? Vom vorbi despre principiile după care trebuie să ne ghidăm când încercăm să oferim un asemenea ajutor şi, evitând genul algoritmic, vom oferi anumite recomandări care‑l vor ajuta pe cititor să interpreteze de sine stătător problemele singurătăţii, să elaboreze repere pentru propriile căutări şi - vreau să sper - să ajungă pe calea unei atitudini constructive faţă de singurătate.

OLGA KRASNIKOVA

Fragment din cartea "Singuratatea. Cum sa te ajuti pe tine insuti si sa-l ajuti si pe celalalt", Editura Sophia

Cumpara cartea "Singuratatea. Cum sa te ajuti pe tine insuti si sa-l ajuti si pe celalalt"

• Izolarea monahului
  Publicat in : Credinta
• Cel care-si omoara chiar si sentimentele
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Satanismul in vietile noastre
  Publicat in : Editoriale
• Isihasmul la Manastirea Robaia
  Publicat in : Manastirea Robaia
• Alopatia
  Publicat in : Sanatate si stiinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: