Chiar şi înconjurat de grija şi dragostea celor apropiaţi, în boală omul este singur. Nimeni, oricât s-ar strădui, nu poate simţi, înţelege şi împărtăşi până la capăt durerea lui, frica lui, disperarea lui. Acceptarea bolii şi a singurătăţii cere de la om forţă, bărbăţie şi smerenie, dar nu la toţi sunt dezvoltate suficient aceste calităţi. Pe unii bolnavi încep să-i irite oamenii care posedă o sănătate solidă, mai ales dacă aceştia nu şi-o apreciază şi nu şi-o cruţă. Pe lângă iritare, câteodată apare invidia ori se acutizează sentimentul propriei inferiorităţi, propriei neputinţe. Dependenţa de alţii, provocată de propria neajutorare şi de neputinţa de a schimba ceva, îi duce pe mulţi la depresie, iar pe unii - la înrăire. Boala poate deveni o adevărată încercare pentru întreaga familie atunci când cel ce s-a îmbolnăvit se chi-nuie şi îi chinuie şi pe ceilalţi.

Un tablou întrucâtva diferit se formează atunci când omul e în spital, alături de persoane cu aceeaşi boală ca a lui, fiind îngrijit nu de rude, ci de personalul medical specializat, care se pricepe să reacţioneze în mod corect la capriciile şi oscilaţiile dispoziţiei sufleteşti a pacienţilor - însă şi aici, în pofida diagnosticelor similare, vecinii de salon se pot deosebi mult în ce priveşte frământările sufleteşti, evoluţia bolii, simptomele, complicaţiile, senzaţiile fizice şi emoţiile. Uneori, apropierea tovarăşilor de nefericire ajută, deoarece cu ei poţi vorbi despre sentimentele şi senzaţiile tale, însă există cazuri când priveliştea oamenilor aflaţi în acelaşi necaz nu face decât să agraveze depresia, care şi aşa este puternică. De exemplu, o tânără infectată cu HIV îşi amintea cu groază luna petrecută în spital. Mult timp după externare au chinuit-o coşmarurile noc-turne: visa că se trezeşte dimineaţa, iar în patul de alături a murit cineva. Membrilor familiei nu voia să le povestească despre îngrozitoarea sa experienţă, ca să nu-i sperie şi să nu-i deprime. Nici cu prietenii nu putea discuta întotdeauna pe asemenea teme, cu atât mai mult cu cât oamenii preferă câteodată să ascundă anumite diagnostice (HIV, tulburările psihice, afecţiunile ginecologice, oncologice etc.) chiar şi de rudele apropiate.

Rămânând singur cu gândurile şi cu frământările sale, omul îşi simte singurătatea cu atât mai acut cu cât i se pare mai tragică situaţia - spun „i se pare", deoarece prin prisma fricii şi durerii e greu să vezi tabloul obiectiv. Fără o privire lucidă din exterior, nici pe departe nu e întotdeauna posibilă o apreciere adecvată a ceea ce se petrece cu omul respectiv - şi aici este important ca cel ce se află alături să fie extrem de onest şi totoda-tă plin de sinceră compasiune, fiindcă în boală percepţia omului se acutizează, şi poate că el se minte singur cu bucurie, dar simte de la o poştă falsitatea şi ipocrizia. Uneori, bolnavii încep să le cânte în strună rudelor care afirmă că „totul va fi bine", dar nu deoarece cred în asta, ci pur şi simplu fiindcă nu vor să le întristeze şi să le provoace durere, le „menajează".

Unii preferă să tacă ori să vorbească despre orice, numai nu despre ceea ce de fapt îi frământă pe toţi: despre boală şi despre posibilul deces. Oamenii renunţă astfel la posibilitatea de a depăşi măcar puţin singurătatea - de a plânge împreună, de a face anumite bilanţuri, de a apuca să-şi spună unul altuia lucruri importante, de a-şi lua rămas bun şi de a se ierta. Cât de amare sunt după aceea, câteodată, părerile de rău pentru laşitatea de care ai dat dovadă într-un moment dificil! Pe când dacă alături de omul bolnav sau muribund este cineva gata să-l sprijine, singurătatea pare a trece pentru un timp sau nu mai e trăită atât de acut şi de dureros.

Pot fi observate două extreme în care cad cei care s-au îmbolnăvit. Prima este atunci când omul nu poate să se mai gândească la şi să mai vorbească despre nimic altceva decât despre boala sa. El descrie iarăşi şi iarăşi, în toate amănuntele, toate simptomele, toate senzaţiile şi sentimentele sale, lucru prin care câteodată îi scoate din sărite pe ai săi. Discuţiile de acest gen sunt deosebit de neplăcute pentru tineri, deoarece acestora, în virtutea particularităţilor vârstei lor, le este greu să înţeleagă şi să împărtăşească durerea altuia. în faţa lor stau cu totul alte sarcini: a trăi, a iubi, a clădi o familie, o carieră. Ei au alt ritm - aleargă, se grăbesc să apuce să facă totul, căci sunt atât de multe lucruri de făcut! Tânărul trebuie să facă mari eforturi pentru a „pune frână" şi a asculta discursul bunicii, care lui i se pare plicticos: „M-a junghiat aici, iar doctorul a zis că asta este... iar vecina crede că trebuie... iar la televizor... şi uite, a fost la radio o reclamă, acolo ziceau... şi mama unei cunoscute de la serviciu a avut ceva asemănător, şi ea..." E bine când bunica are prietene gata să o asculte şi să discute cu ea la nesfârşit problemele ei de sănătate - dar dacă n-are prietene sau dacă acestea au murit, va trebui ca rudele mai în vârstă (mai bine să nu fie implicat în asta tineretul) să-şi facă timp pentru a-i da bolnavei posibilitatea de a-şi spune oful -astfel, ea îşi va reduce gradul de anxietate şi va scăpa de tensiunea emoţională interioară.

A doua extremă este să ascunzi, să treci sub tăcere boala, să te închizi în tine, să trăieşti totul în singurătate, ca să nu atragi atenţia şi să nu-i este verificarea tenacităţii, a dragostei de viaţă, a bucuriei simţirii propriei existenţe. Boala pune la îndoială toate aceste lucruri. După cum spunea o femeie grav bolnavă, «oare există o viaţă în care nu doare nimic?» Incercarea prin boală este o verificare a tăriei credinţei în viaţă! A credinţei în darul nepreţuit al vieţii! A credinţei în Dătătorul vieţii! Boala pare a se ridica împotriva darului, dorind să-l înghită, să-i răpească valoarea. Este nevoie de efort duhovnicesc, de nevoin-ţă duhovnicească, de statornicie în credinţă şi de trezvie a voinţei pentru a-ţi păstra credinţa tenace şi autopercepţia iubitoare de viaţă". A trece cu demnitate prin durere, suferinţe, singurătate, frică - oare aceasta nu este o misiune duhovnicească, iar câteodată şi o nevoinţă? Şi nimeni nu poate ghici dinainte dacă va fi la înălţimea acestei căi.

OLGA KRASNIKOVA
Singuratatea, Editura Sophia

Cumpara cartea "Singuratatea"

• Suferinta umana si iubirea divina
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta ca incercare
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta nu este absurda
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta si nadejdea mantuitoare
  Publicat in : Religie
• Libertatea si suferinta
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: