Spovedania sau Taina care mantuieste

Spovedania sau Taina care mantuieste Mareste imaginea.

Mărturisirea păcatelor personale este „Taina care mântuiește” (Părintele Arsenie Papacioc).

De aceea, mai înainte de toate, ar trebui să ne întrebăm care sunt gândurile, vorbele și faptele pe care le ascundem față de Dumnezeu, față de judecata propriei conștiințe; cele de care ne rușinăm, de care ne e teamă să le scoatem la lumină.

Părintele Antonie de Suroj spunea că cea mai bună spovedanie este cea care se face cu gândul că este ultima aici pe pământ, înainte de a ne afla în fața Judecății lui Dumnezeu.

Atunci nu ne-am mai strădui să mergem „pe ocolite”, să ne justificăm în chip mincinos, să dăm vina pe alții, să „lăsăm sub tăcere” ceea ce ne doare mai mult, cele pe care dacă le-am spune, ar fi ca un „cuțit” înfipt în orgoliul nostru de oameni credincioși.

Doar atunci mărturisirea păcatelor este sinceră până la capăt, când avem în minte clipa întâlnirii cu Mântuitorul Iisus, atunci când Îl vom vedea „rănit” de propriile păcate, stând înaintea noastră cu toată iubirea Lui.

Părintele Arsenie Papacioc avea o vorbă: „Să nu vă apuce seara fără să fiți spovediți. Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putința să ne ridicăm prin spovedanie. Întâi să fiți bine spovediți”.

Și să nu facem cu niciun chip o „spovedanie rațională”, ci una din inimă, sinceră și cu durere, pentru că nu am venit la un „interviu” pentru un job, ca să facem o „impresie bună duhovnicului”.

Ne spovedim sincer și cu folos duhovnicesc atunci când nu ne ascundem după vorbe multe, ci numim păcatul clar, doar așa îl „dezrădăcinăm” (Maica Siluana Vlad): am mințit, am curvit, am furat, am înșelat..., fără „dulcegării”..., fără justificări și explicații, altfel e ca și când am vrea să-L „fentăm” pe Dumnezeu, care cunoaște mai bine decât noi inima noastră.

Spovedania nu se reduce la o mărturisire „seacă” și din obișnuință, în cele patru posturi de peste an. Spovedania e starea de pocăință care „nu se termină niciodată”.

De aceea trebuie să fim mereu atenți și să notăm păcatele pe care le-am făcut în fiecare zi, ca să nu le uităm.

Taina Spovedaniei se aseamănă cu un „catehism”, pentru că e o cercetare personală, o „stare de prezență”, o stare de cunoaștere de sine prin harul lui Dumnezeu, de deschidere a sufletului înaintea lui Dumnezeu, Ziditorul inimilor noastre, căruia Îi aducem înainte, cu adâncă smerenie, propriile păcate.

Păcatul trebuie spus „cu gustul lui, cu mustul lui”, pentru că, de multe ori mărturisirea „după un îndreptar de spovedanie”, poate fi o spovedanie fără părere de rău și fără o dorință vie de îndreptare, adică o spovedanie formală (Părintele Arsenie Papacioc).

Sf. Ioan Gură de Aur spunea că, păcatele dezlegate de părintele duhovnicesc, nu se mai pun la socoteală nici la Vămile Văzduhului și nici la Judecata de Apoi.

Aceasta arată că mântuirea sufletului este la îndemâna oricărui creștin. Primul pas e să mergem la duhovnic și să mărturisim tot ce avem pe suflet, fără să ne rușinăm.

Mai degrabă ar trebui să ne rușinăm în clipa în care vrem să păcătuim, în niciun caz atunci când ne spovedim.

Apoi trebuie să luăm seama la noi, să ne cercetăm și să ne păzim mintea și inima cu ajutorul rugăciunii, pentru a nu mai repeta păcatele mărturisite.

Dacă gândim permanent că trebuie să fim bine spovediți, atunci vom fi mult mai atenți la conduita noastră. Asta înseamnă că Taina pocăinței nu se reduce la ceva de moment: „Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec” (Părintele Arsenie Papacioc).

E nevoie de o stare de trezvie, pe cât ne stă în putere, pentru a „înregistra” și apoi a nota păcatele de peste zi: am judecat, m-am mândrit, am vorbit de rău, m-am mâniat...

Nu e atât de important dacă cineva moare „fără lumânare”, pentru că „lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză” (Părintele Arsenie Papacioc), ci mult mai important este ca ultima clipă a vieții noastre pe pământ să ne găsească bine spovediți și împărtășiți.

Asta înseamnă să nu ascundem unele păcate ori să le spunem în chip „răstălmăcit”, ci simplu, fără interpretări și ascunzișuri.

Duhovnicul nu are nevoie de laudele de sine, prin care încercăm să părem creștini virtuoși, mai ales că duhovnicul este „plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama” atunci când mințim sau ascundem anumite păcate (Părintele Arsenie Papacioc).

Mitropolitul Antonie Bloom al Surojului amintea de un alt aspect pe care, de cele mai multe ori, îl ignorăm atunci când ne spovedim.

În acest sens, el ne îndeamnă să privim la apropiații noștri și să vedem ce gândesc despre noi și cum reacţionează faţă de noi, pentru ca, în felul acesta, să conștientizăm faptul că pe unii i-am rănit sau i-am desconsiderat, pe alții i-am nedreptățit sau i-am ispitit...

Apoi este bine să ne adresăm „judecăţii Evangheliei” şi să ne întrebăm: „cum ne-ar judeca pe noi Mântuitorul dacă ar privi (ceea ce, de fapt, şi face!) la viaţa noastră?”.

În felul acesta, mărturisirea păcatelor va deveni serioasă și profundă, dând la o parte lucrurile neînsemnate și copilărești.

Circumstanţele în care am săvârșit păcatul sunt importante doar atunci când „nuanţează păcatul şi responsabilitatea” noastră; altfel, vorbirea despre „ce şi cum s-a întâmplat” nu are nicio relevanță la mărturisire, doar „slăbeşte conştiinţa vinovăţiei şi duhul pocăinţei” (Mitrop. Antonie Bloom al Surojului, „Despre întîlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).

Rămâne ca fiecare să aleagă: ori să spună păcatele la spovedanie, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă.

Se cuvine ca toată lumea să ştie că la judecată va fi de față și duhovnicul, acolo unde nici el și nici noi nu vom mai putea zice nimic pentru a ne dezvinovăți înaintea lui Dumnezeu (Părintele Arsenie Papacioc).

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
192 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

02 Martie 2020

Vizualizari: 263

Voteaza:

Spovedania sau Taina care mantuieste 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE