Suferinţe cauzate de criza spirituală şi posibilitatea vindecării omului postmodern prin rugăciune.

După cum am văzut, omul contemporan se află într-o stare de criză şi soluţia ieşirii din această stare nu poate consta decât în întoarcerea omului ia starea lui firească. Iar starea firească a omului este aceea care îl defineşte ca om adevărat; omul adevărat este omul iubirii, al comuniunii şi al dialogului cu Dumnezeu şi cu semenii, omul virtuos, statornic în bine, dovedind tărie în împotrivirea faţă de păcat. Starea firească a omului constă în preocuparea pentru cele superioare, duhovniceşti, în asumarea responsabilităţii faţă de el însuşi şi faţă de semeni, în cultivarea şi afirmarea demnităţii fiecărui om ca persoană. Starea firească a omului este totuna cu starea de graţie, de har, izvorâtă din conlucrarea liberă a omului cu Dumnezeu, a omului preocupat de cele înalte şi mobilizându-se pentru dialogul cu Dumnezeu pe calea rugăciunii.

Intr-o lume secularizată cum este lumea în care trăim, omul trebuie să-şi caute el singur calea ieşirii din criza spirituală care îl atinge şi îl îmbolnăveşte atât pe credincios cât şi pe necredincios. Omul credincios însă nu este atât de vulnerabil întrucât păstrează legătura cu Biserica, din care, prin Taine şi cuvânt, soarbe puterea de a se împotrivi răului şi a rămâne în comuniunea credinţei adevărate.

Totuşi, uneori omul credincios trebuie să caute el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, în mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

Omul de astăzi este atât de supus stresului, nervozităţii, împrăştierii şi fricii, tocmai fiindcă îi lipseşte credinţa. Cu cât credinţa este mai slabă, cu atât omul este mai neliniştit cu privire la viitorul său şi al familiei. „Trebuie să ne întrebăm - propune Konrad Lorenz, laureat în 1973 al premiului Nobel pentru medicină şi filosofie - ce anume provoacă omenirii de azi daune sufleteşti mai mari: lăcomia orbitoare de bani sau graba extenuantă. Oricare ar fi răspunsul - zice el - cei care deţin puterea urmăresc, indiferent de direcţia lor politică, să le promoveze pe amândouă şt să amplifice până la hipertrofiere acele motivaţii ce impulsionează omul către întrecere. Din câte ştiu, nu există o analiză a psihologiilor abisale pentru aceste motivaţii, dar eu consider că e foarte probabil ca pe lângă lăcomia de a deţine bunuri ori poziţie ierarhică superioară, sau de a le deţine pe ambele, un rol esenţial să-l joace şi frica, fiica de a rămâne în urmă în cadrul întrecerii, frica de sărăcie, frica de a lua hotărâri greşite şi de a nu face sau a nu mai face faţă întregii situaţii atât de stresante.

Frica sub toate formele ei e cu siguraţă cel mai important factor de subminare a sănătăţii oamenilor moderni, producându-le hipertensiune arterială, rinichi cirotici, infarct la tinereţe şi alte asemenea bucurii. Omul veşnic grăbit şi agitat... e mânat, şi ceea ce îl mână nu poate fi decât frica. Omul este fricos şi neliniştit pentru că nu are o relaţie constantă cu Dumnezeu şi nu vorbeşte cu EI, motiv pentru care şi credinţa Iui a devenit ceva teoretic, tară a avea puterea să-l salveze. „Cum am putea para acest vrăjmaş modem: supraaglomerarea, împrăşfierea, enervarea? - se întreabă un teolog. In ceea ce mă priveşte - zice el - o spun deschis că marele remediu este rugăciunea. Cine se roagă nu mai este supraaglomerat. Cine se roagă se unifică. Cine se roagă are alinare. Cine se roagă este viu“ .

Intrebat fiind ce sfat ar da oamenilor ca să evite non-sensul în viaţă şi să găsească un sens existenţei lor, acelaşi teolog precizează că ar sfătui pe orice om, tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav: 1. Să încerce să iubească; 2. Să ia omul în serios pentru ca să se afle pe calea lui Dumnezeu; 3. Să se roage; „Roagă-te cum vrei tu, cum poţi tu, dar roagă-te, căci aceasta este viaţa. Rugăciunea este activitatea omenească supremă. Când te rogi eşti în relaţia supremă, trăieşti cu Fiinţa cea mai minunată pe care o poate întâlni cineva, Dumnezeu" . Rugăciunea ne prilejuieşte reflecţia şi cugetarea la Dumnezeu, ne sensibilizează pentru a-L primi în noi, şi astfel ne întăreşte în credinţă. Rugăciunea este actul prin care ne ofenm lui Dumnezeu cu gândurile, cu faptele şi cu întreaga noatră fiinţă. Tocmai de aceea, cel ce se roagă cu adevărat este preocupat să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu purificat de gândurile rele, de ură, pentru ca să nu-i fie refuzat darul rugăciunii (Matei 5, 23-24). Unul ca acesta îi oferă lui Dumnezeu nu numai fiinţa sa ci şi relaţiile sale cu semenii, gândurile sale bune despre ei, iertarea tuturor relelor şi nedreptăţilor precum şi dragostea sa faţă de semeni.

Astfel, credinciosul care practică rugăciunea curată îi poartă şi pe semeni în rugăciunile sale, iar aceasta are o mare importanţă pentru însănătoşirea şi normalizarea relaţiilor interumane din societate. Aceasta cu atât mai mult cu cât cel ce se roagă cu folos duhovnicesc se transformă prin rugăciune şi influenţează în mod  pozitiv şi pe semenii săi, fiindcă el devine prin rugăciune un focar de comuniune. Efectul binefăcător asupra societăţii este cu atât mai hotărâtor cu cât mai mulţi oameni îmbrăţişează practica rugăciunii.

O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea tot mai singur, pe măsură ce se preocupă tot mai puţin de nevoile sale sufleteşti, lată de ce, în dorinţa de a se salva de singurătatea atât de greu de suportat, credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut. El îşi găseşte în rugăciune echilibrul, pentru că se raportează în mod conştient, liber şi prin efort la Dumnezeu şi regăseşte prin aceasta comuniunea spre care se simţea chemat. Chiar şi cel ce nu s-a rugat niciodată, dacă reuşeşte să se obişnuiască cu rugăciunea recunoaşte cu surprindere că şi-a regăsit echilibrul şi a scăpat de împrăştierea care îi producea suferinţă.

Cel ce se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile fragile şi superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. In fond, toţi oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punţi. Dar numai unii descoperă faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi pentru ca aceştia să le primească şi să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri-8. în rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, ne considerăm păcătoşi, fiindcă ne gândim la păcatele pe care le-am făcut faţă de fraţii noştri, aşa încât ne rugăm implicit pentru salvarea lor de sub efectele păcatelor noastre.

Căci, deşi este personal, efectele păcatului se răsfrâng şi asupra celorlalţi oameni, stricând relaţiile şi armonia dintre cel ce păcătuieşte şi semenii săi şi contribuind la deteriorarea atmosferei morale în societate. Datorită păcatelor şi viciilor, fiecare se poate închide în sine, dispreţuindu-i pe semeni, concentrându-se în mod egoist asupra propriei persoane şi lipsindu-se de iubirea în comuniune care constituie condiţia existenţei sale de fiinţă care poartă chipul lui Dumnezeu. Din această perspectivă privind lucrurile, societatea postmodernă ar putea folosi rugăciunea ca pe un factor fundamental de însănătoşire a climatului social şi rearmonizare a relaţiilor interumane.

Dar păcatele noastre personale afectează societatea nu numai prin efectele lor directe, răcind relaţiile între oameni, ci şi indirect, căci ele îl îmbolnăvesc mai întâi pe cel ce le săvârşeşte, iar acesta, la rândul său, contribuie la îmbolnăvirea societăţii. Necunoaşterea lui Dumnezeu produce în om o multitudine de efecte patologice, pe atât de nefaste pe cât de benefică îi este omului cunoaşterea lui Dumnezeu. Mintea omului separat de Dumnezeu se află într-o permanentă împrăştiere, rătăcind aiurea într-o continuă agitaţie, opusă stării de linişte care caracterizează activitatea ei contemplativă. Gândurile se revarsă şi curg într-un flux neîncetat, devin confuze şi nestatornice, dezbinate, împrăştiate şi risipite, trăgând în această dezordine şi dezbinare întreaga fiinţă a omului.

Pe drept cuvânt Sfântul Maxim vorbeşte despre „rătăcirea sufletului printre formele cele văzute ale celor sensibile, căci sufletul devine cumva multiplu, după chipul multiplicităţii sensibile pe care el însuşi a creat-o şi care nu e, de fapt, decât o iluzie zămislită din neputinţa lui de a percepe unitatea obiectivă a făpturilor, pentru că ignoră prezenţa în ele a energiilor lui Dumnezeu Cel unul". Sumedenia de boli psihice de care suferă oamenii este cauzata fie de necunoaşterea lui Dumnezeu - care lasă loc în mintea omului unei iluzii că poate cunoaşte realitatea în mod obiectiv fară Dumnezeu dar nu îi umple golul pe care îl resimte în fiinţa sa fie de societatea secularizată şi bolnavă care nu-i poate oferi omului dragostea şi înţelegerea de care are nevoie, fie de amândouă.

Nu numai societatea îl îmbolnăveşte pe om, ci şi invers. Fiecare boală psihică, fiecare om bolnav este o povară pe cei din jur şi pe societate, aduce prejudicii societăţii şi suferinţe de tot felul. Se constată că şi acolo unde societatea dispune de mijloace tehnice ultramoderne, de personal cât se poate de calificat şi de cunoştinţele cele mai noi şi înalte în tratarea bolilor, rezultatele nu sunt pe măsura acestor mijloace. Aceasta, pentru că necesităţile sufletului presupun mijloace de vindecare care depăşesc puterile limitate ale cunoştinţelor umane şi tehnicii materiale. Sufletul se hrăneşte cu rugăciunea.

„Prin rugăciune, timpul, spaţiul, distanţele sunt depăşite. Noi putem foarte bine să ne rugăm unii pentru alţii în orice moment. Acesta este nivelul la care se împlineşte cu adevărat vindecarea noastră. Poate nu în sensul că toate îngrijorările noastre sunt eliminate, că toate cuvintele noastre sunt vindecate, că toate bolile noastre sunt ridicate, ci în acela că, în sânul bolii, în sânul angoasei, în sânul problemelor de ordin material, noi aflăm prezenţa şi harul lui Dumnezeu, plenitudinea iubirii Sale... Mai devreme sau mai târziu, fiecare va muri. Dar creştinismul este marcat de sensul vieţii“ . Şi tocmai în aceasta stă puterea vindecătoare a rugăciunii: că prin ea coboară harul lui Dumnezeu care îl leagă pe om de Dumnezeu şi astfel omul depăşeşte spaţiul şi timpul acestei lumi, descoperindu-şi şi trăindu-şi propriul sens prin experierea eternităţii.

Oamenii de ştiinţă înşişi, fiindcă fac cu toiul abstracţie de Dumnezeu şi de temeiul iubirii Sale pentru iubirea dintre oameni, au dificultăţi în a da un sens etern iubirii omului pentru om. Astfel, referindu-se la dragostea dintre bărbat şi femeie în cadrul căsătoriei, psihologul Alfred Adler constată că „structura iubirii (...) cere un deznodământ definitiv, pentru eternitate, aşa după cum ea trebuie să se răsfrângă ca eternă în copii şi în educaţia acestora, spre binele umanităţii. Neliniştitoare perspectivă este aceea - zicel el - care ne face să vedem că nereuşitele şi erorile, deficitul de comuniune socială în planul iubirii pot prilejui excluderea din existenţa eternă de pe acest pământ. O bagatelizare a dragostei, cum vedem în promiscuitate, în prostituţie, în perversiuni şi în tainiţele nudismului, i-ar lua iubirii toată măreţia, toată strălucirea şi toată vraja estetică.

Refuzul de a consimţi la o alianţă durabilă seamănă îndoiala şi neîncrederea între partenerii unei misiuni comune şi îi face incapabili de a se dărui unul altuia... Este pentru mine absolut clar că bagatelizarea dragostei, aşadar un deficit al sentimentului de comuniune socială, în cazul promiscuităţii, de exemplu, a cauzat invazia bolilor venerice şi a dus la nimicirea vieţii individului, la nimicirea vieţii de familie şi tribale" . Dar nici comuniunea socială şi nici iubirea conjugală nu pot fi „eterne" - nici măcar în sensul de legătură perpetuă şi perpetuată peste veacuri, din generaţie în generaţie - cum pare să înţeleagă Adler „eternitatea" - decât ancorate în Comuniunea şi Iubirea Supremă. Comuniunea socială fără Dumnezeu este o iluzie, iar omul care are la un moment dat sentimentul acestei comuniuni se amăgeşte cu gândul că nu este singur, dar ca urmare a limitelor de care nu poate trece în timp şi spaţiu orice comuniune socială, omul ajunge să constate cu durere că este un înstrăinat, un individ centrifug şi însingurat, ceea ce îi provoacă suferinţă şi teamă.

Suferinţele şi angoasele omului secularizat sunt mai grave şi mai multe decât ale omului aparţinând societăţii creştine şi pentru faptul că societatea secularizată se ocupă în mod exclusiv de problemele trupului, iar dacă se preocupă şi de cele ale sufletului îi oferă doar ceea ce nu-I poate hrăni pe acesta pentru veşnicie şi nu-I poate mântui, aşa cum bogatul căruia i-a rodit ţarina se îngrijeşte într-un mod inadecvat de sufletul său: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te" (Luca 12, 19).

Tot ceea ce îi oferă omului lumea secularizată, începând cu publicitatea şi terminând cu tratamentele medicale, medicamentele, produsele cosmetice, resursele umane şi mijloacele tehnice, totul este pentru trup şi totul este pentru aici şi acum. Dacă ne luăm după mijloacele de informare în masă de astăzi, putem concluziona că omul nu are decât trup, nevoi trupeşti, boli trupeşti şi nu are nevoie decât de sănătate trupească. S-ar părea că sufletului nu-i trebuie altceva nimic decât o viaţă îmbelşugată, bani, pornografie, politică, distracţie, prostituţie, succes şi popularitate. In vreme ce toate acestea i se oferă, omul simte în mod cu totul tragic divizarea fiinţei sale între suflet şi trup, minte şi inimă, însăşi mintea lui dispersându-se potrivit mulţimii gândurilor pe care ea însăşi le naşte şi potrivit senzaţiilor   pe care le primeşte. Ca urmare a acestei împrăştieri a minţii precum şi datorită patimilor, facultăţile şi capacităţile omului abdică de la rostul lor şi sunt convertite spre direcţii greşite, care le supun, aşa încât omul devine o fiinţă divizată şi jalnică.

Intr-o societate preocupată in mod exclusiv de materie, de civilizaţie şi de o cultură ruptă de cult, rugăciunea pare să numai aibă nici un roi. Este de mare folos cultura, căci ea exprimă şi satisface nevoia omului de bine, adevăr şi frumos, hrăneşte setea de bucurie a omului şi împlineşte dorinţa lui de a se înălţa. Dar nici o cultură nu mântuieşte prin sine şi cu atât mai puţin cultura europeană, care a produs ideologiile ateiste, secularismul şi comunismul. Aflându-se ea însăşi în criză, cultura europeană nu-i mai poate oferi omului un sens, nu-l mai poate salva din nesiguranţă, ci îi alimentează dezorientarea. Omul are nevoie de mântuire oricât de cultivat ar fi, de aceea, mai întâi trebuie să se vindece, iar vindecarea şi mântuirea, tară de care nu poate ieşi din nonsensul existenţei sale, nu le obţine decât cunoscându-L pe Dumnezeu prin rugăciune. Toate actele de cultură, orice demers ştiinţific şi chiar tehnologia avansată de care dispunem astăzi sunt de folos în măsura în care conduc omul şi societatea spre idealul mântuirii şi dacă nasc în om dorul de Dumnezeu.

Majoritatea oamenilor de astăzi manifestă un adevărat cult pentru informaţie şi de aceea au devenit dependenţi de ziare şi, în general, de ştirile care se transmit prin massmedia. Dar iată ce spune Sf. Siluan Athonitul: „Ziarele nu informează despre oameni, ci despre evenimente şi aceasta într-un mod inexact; ele tulbură mintea şi, în ciuda aparenţelor, nu ne învaţă adevărul. Rugăciunea, dimpotrivă, curăţeşte mintea şi atunci ea vede mai bine toate. Când se roagă pentru lume, sufletul ştie mai bine, fără ziare, cum suferă tot pământul şi care sunt nevoile oamenilor şi i se face milă de ei. Intr-o societate secularizată, problema cea mai mare a creştinului, privitor la ziare, este aceea că ele nu-l apropie de Dumnezeu, ci dimpotrivă: ele nu cultivă dragostea de cult, de rugăciune, ci pe măsură ce îi fac pe creştin prizonierul informaţiilor, al noutăţilor, acesta se dezice încet de Biblie şi rugăciune. Intre mărturia iui Dumnezeu şi mărturia omului, o alege pe cea din urmă. In vreme ce prin intermediul mijloacelor de informare în masă, datorită oamenilor care le stăpânesc şi exploatează, se transmit multe neadevăruri care cultivă suspiciunea, neîncrederea între oameni, bănuiala şi îndoiala - uneori chiar faţă de oamenii cinstiţi şi faţă de adevăr - după cum ne învaţă Teofan Zăvorâtul, „rugăciunea neîncetată nimiceşte curiozitatea, părerile şi bănuiala.

Din această stare, toţi oamenii încep să pară buni. iar dintr-un asemenea zălog al inimii faţă de oameni, se naşte iubirea faţă de ei. Cel ce se roagă neîncetat, petrece mereu cu Domnul, îl cunoaşte pe Domnul ca pe Domnul, dobândeşte frica de Domnul, prin frică intră în curăţenie; prin curăţenie, în dragostea dumnezeiască; din dragostea dumnezeiască îşi umple templul său cu darurile Duhului. Astfei, întoarcerea Ia rugăciunea autentică ar fi, pentru omul postmodern soluţia fundamentală prin care se poate salva din însingurarea în care se adânceşte în lipsa unui criteriu absolut al adevărului, necunoscut în societatea secularizată.

Cel ce se roagă pune acest adevăr mai presus de aşa-zisele adevăruri ale oamenilor şi le vede pe acestea în lumina adevărului lui Dumnezeu, descoperit în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie. Unul ca acesta nu mai este tributar modului în care lumea secularizată stabileşte ce este bine şi ce este rău, cine este bun şi cine este rău, ce este adevăr şi ce este minciună şi nu mai este victima manipulării şi nici nu se mai închină valorilor superficiale ale lumii post-modeme. Liber de intriga cauzată de răsturnarea valorilor, şi de suspiciunea pe care o creează aceasta, omul care se roagă poate depăşi singurătatea ucigătoare.

Rugăciunea, deci, este un factor de însănătoşire şi întărire a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce .se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui, iar ei simt aceasta şi vin spre el . Rugăciunea îl transformă pe om şi îl umple de bunătate şi tot mai mult rugătorul se simte legat de semeni, fiindcă prin rugăciune conştientizează că este frate cu aceştia. La rândul lor, cei din jur sunt atraşi de sinceritatea, bunătatea şi toleranţa rugătorului şi doresc comuniunea cu el, îl solicită să se roage pentru ei şi îi cer sfatul.

Cel ce se roagă dobândeşte darurile Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22), reuşind să se apere împotriva relelor pe care le provoacă faptele trupului: adulterul, desfrânarea, necurăţenia, destrăbălarea, închinarea la idoli, fermecătoria, vrajba, certurile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pizmuirile, uciderile, beţiile, chefurile (Gal. 5, 20-21). Astfel, rugătorul este un om vindecat şi devine el însuşi un factor de însănătoşire, căci binele din el se va transmite celor din jur. Cu cât mai mulţi oameni vor deveni oameni de rugăciune, cu atât mai mult se vor normaliza relaţiile în societate.

Aşadar, rugăciunea aruncă punţi nevăzute, dar foarte consistente, între noi şi semenii noştri, mult mai consistente decât cele pe care le poate clădi o societate secularizată. Rugăciunea ne sensibilizează faţă de celălalt, ne descoperă ceea ce are divin şi pozitiv în el, dându-ne astfel motive să-l preţuim. Prin rugăciune dobândim o putere de iubire care vine de dincolo de noi. Nu suntem noi sursa acestei iubiri, ci doar un „instrument" pus la dispoziţia lui Dumnezeu pentru a revărsa între oameni iubirea Lui. Acest lucru nu l-a putut înţelege, din păcate, marele filosoful Feuerbach, care milita cu patos pentru „transformarea oamenilor din iubitori de Dumnezeu în iubitori de oameni" . Or, tocmai în aceasta constă măreţia rugăciunii, că oamenii se poartă unii pe alţii în comunicarea lor nu numai pe orizontală ci şi pe verticală, rugăciunea fiind astfel prilejul întâlnirii reciproce a oamenilor în iubirea lor întreolaltă. Iubirea aceasta, izvorând din Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea tot în Dumnezeu, astfel că nu rămâne cantonată în planul terestru, fiindcă în acest caz ar însemna că se termină odată cu sfârşitul vieţii pământeşti a omului şi, deci, nu are valoare pentru existenţa omului de după moartea trupească a acestuia.

Astăzi se constată că tot mai mulţi oameni din lumea creştină secularizată îmbrăţişează practici şi credinţe de sorginte asiatică, prin care caută iluminarea şi ieşirea din împrăştiere, întărirea spiritului şi mântuirea. Este limpede că omul ţinteşte evadarea din lumea finită şi caută infinitul ca urmare a originii sale divine şi a dorului după Dumnezeu sădit în el prin actul creaţiei. Dar atunci când există în creştinism practica rugăciunii întemeiată pe o doctrina şi o spiritualitate a căror valoare este indiscutabilă, o practică a rugăciunii a cărei eficienţă a fost verificată şi confirmată de nenumăraţi asceţi şi mistici ai Bisericii Răsăritene, este cel puţin ciudat să cauţi cunoaşterea lui Dumnezeu, iluminarea şi mântuirea în afara spiritualităţii creştine. Această alegere curioasă dovedeşte lipsă de cunoaştere a spiritualităţii creştine autentice, ignoranţă şi uneori chiar snobism.

Una din capodoperele spiritualităţii creştine răsăritene este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Această rugăciune este deosebit de potrivită şi accesibilă atât pustnicului şi călugărului din mănăstire, cât şi omului care trăieşte în lume. Ba mai mult, pentru că poate fi rostită în timp ce călătorim, facem munci fizice, ca şi în vremea acordată recreerii, ea este de mare folos omului stresat şi neliniştit al zilelor noastre, fiindcă oricine poate dobândi isihia cu ajutorul rugăciunii inimii. Mintea omului postmodem este permanent supusă presiunii valurilor de informaţii şi solicitări, care pun din greu la încercare capacitatea minţii de a discerne, a înregistra şi a menţine în echilibru fiinţa omului. Or, tocmai prin faptul că presupune coborârea minţii în inimă şi, deci, disciplinează intelectul, armonizând gândirea cu simţirea şi voinţa, rugăciunea lui Iisus îl ajută pe om să învingă stările negative care caracterizează viaţa în epoca post-modernă.

Separarea minţii de inimă constituie cauza alienării omului şi dezechilibrul său moral, spiritual şi psihic. De aceea, soluţia constă în reaşezarea lor împreună prin reîntoarcerea minţii în inimă, pentru a-i reda aceleia capacitatea creatoare şi înţelegerea simţitoare, puterea de a gândi conform dezideratului comuniunii. Rugăciunea creştină disciplinează mintea şi în sensul că o ajută să evite căderea în egoism şi să deprindă starea de comuniune. De aceea, diferit de aşa-zisele practici ascetice împrumutate şi „la modă“ astăzi, rugăciunea creştină se practică în Biserică şi de fiii Bisericii. Căci nu orice rugăciune este convorbire cu Dumnezeu, ci numai aceea care conţine adevărul despre Dumnezeu şi descoperirea lui Dumnezeu cu privire la lume, şi în plus, dacă este rugăciune curată.

Dar rugăciunile mântuitoare nu sunt compatibile cu comoditatea omului postmodern sau indisponibilitatea sa pentru eforturi ascetice, cu uşurinţa cu care el acceptă practicile necreştine şi le consideră foarte folositoare; nu sunt compatibile nici cu încrederea prea mare în vedenii , vrăjitorie, ghicitone, spiritism, antroposofie, teosofie, cu înclinaţia omului postmodern spre eclectism (alegând din diverse sisteme de gândire şi religii ceea ce i se pare mai bun, mai potrivit lui şi mai folositor din motive pragmatice), spre relativism şi reducţionism în ceea ce crede despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Maica Domnului, despre Revelaţie, Taine, iconografie, cult şi despre viaţa religioasă în general. Cu alte cuvinte, cel care doreşte să-L cunoască pe Dumnezeu prin rugăciune trebuie să-şi întemeieze rugăciunea pe învaţătura dreaptă cu privire la toate aceste subiecte dogmatice. Altfel, oricine poate aluneca în magie, în idolatrie, în superstiţie şi în toate formele credinţei bolnăvicioase.

De asemenea, omul postmodern trebuie să ţină seama de incompatibilitatea dintre rugăciune pe de o parte, şi exagerarea rolului materiei, ştiinţei, tehnicii, erotismului şi consumismului, pe de altă parte. într adevăr, de vreme ce lumea secularizată se caracterizează prin credinţa sa în atotputernicia acestora, omul se concentrează pe foloasele practice şi imediate pe care le poate obţine din acestea, îşi doreşte în mod exclusiv construirea şi gustarea raiului pe pământ, aşa încât se rupe cu totul de transcendenţă şi rugăciunea, pentru el, îşi pierde obiectul şi motivaţia. De aici se naşte în mare parte tragedia omului postmodern. Căci consumismul, erotismul şi încrederea prea mare în materie nu fac decât să nască şi să adâncească golul din sufletul omului.

Rugăciunea este una din cele mai fireşti şi nobile îndeletniciri ale omului. De aceea, oricât de mult ar evolua şi s-ar emancipa omul, oricât de mult s-ar transforma el cu ajutorul culturii şi civilizaţiei şi chiar dacă s-ar ajunge la „noul tip antropologic" pe care îl anunţă unii gânditori moderni şi postmodemi, întotdeauna va avea nevoie de rugăciune. Omul este legat pe veci de Dumnezeu şi ca urmare împlinirea lui ca om ţine de cunoaşterea lui Dumnezeu, iar la aceasta nu poate ajunge fără rugăciune.

Pr. prof. dr. Vasile Citiriga

Fragment preluat din articolul "Omul fara rugaciune si suferintele lui" publicat in volumul Sensul vietii, al suferintei si al mortii; Editura Reintregirea

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: