Experienta mea arată că sentimentele paterne nu sunt mai slabe, mai puţin gingaşe decât sentimentele de mamă. Problema este aceea că, potrivit stereotipului format, bărbatul nu trebuie să simtă, altfel „nu este bărbat". De aceea, bărbaţii işi ascund iubirea şi gingăşia, durerea şi îngrijorarea. Le ascund, dar suferă enorm dacă nu reuşesc să-şi realizeze paternitatea.
O femeie mi-a povestit că după divorţ s-a ascuns vreme de câţiva ani de soţul său. Atunci însă când patimile s-au mai potolit şi ea a putut în sfârşit „să iasă din ascunzătoare" şi să discute liniştit cu fostul soţ despre trecutul lor, el i-a spus că a fost cât pe ce să-şi iasă din minţi din cauza faptului că nu putea să se vadă cu copiii, să vorbească cu ei la telefon. EI suferea atât de tare, încât se dădea cu capul de pereţi la propriu, pentru că această durere a despărţirii de copii, durerea pierderii, durerea vinovăţiei, durerea iubirii neîmpărtăşite erau insuportabile.
Simţământul propriei nerealizări părinteşti, a iubirii nerealizate faţă de copii este uneori atât de insuportabil, încât bărbatul şi-l interzice, nu-l recunoaşte nimănui, nici măcar lui însuşi.
Ce să facă aşadar un tată „neideal" pentru a nu cădea în deznădejde? In primul rând, să renunţe la idealurile de neatins. In al doilea rând, să înteleagă că schimbările sunt posibile şi cel mai adesea aceste schimbări sunt absolut suficiente pentru realizarea scopului pe care omul îl simte în el chiar şi numai în mod intuitiv. Căci adesea oamenii renunţă la scenariul vieţii lor pentru că li se pare că nu-l vor putea realiza, nu le vor ajunge puterile, capacităţile, talentul. Este o greşeală. Majoritatea bărbaţilor sunt capabili să fie taţi. Nu ideali, desigur. Taţi ideali nici nu există. Nici „buni" sau „răi", pentru că aceste definiţii sunt mult prea abstracte. Majoritatea bărbaţilor îşi pot realiza paternitatea, îşi pot spori în ea personalitatea şi le pot transmite copiilor dorinţa de a fi părinţi, de a-şi continua neamul.
In al treilea rând, bărbatul trebuie să înţeleagă că vremea lui nu vine dintr-odată. El nu trebuie să îşi clădească intr-un mod special relaţiile cu bebeluşul, ele se vor clădi de la sine, dar mai târziu şi pe alt temei. Mama se ocupă de copiii mici. Până la un anumit moment copilul trebuie să se sature de iubire, grijă, confort - tot ceea ce îi poate da mama. Dar pe măsură ce copiii cresc, le este mai interesant să se afle în câmpul de influenţă al tatălui, căci comunicarea cu el înseamnă dezvoltare, jocuri,
treburi, activităţi în comun. Pentru tată şi copil se deschid treptat din ce în ce mai multe posibilităţi pentru comunicare. Relaţiile lor pot să devină mai bogate, mai interesante, multilaterale şi, deci, mai apropiate.
In al patrulea rând, nu trebuie să uităm că bărbatul se maturizează mai târziu decât femeia. De aceea şi dorinţa paternităţii vine la el mai târziu. Femeia visează să devină soţie, mamă deja pe la 16-17 ani.
In mod normal, bărbatul „se coace" pe la vreo treizeci de ani. Nu întâmplător, potrivit No- mocanonului (culegere bizantină de canoane bisericeşti din secolele VI-VI1), anume de la vârsta de treizeci de ani bărbaţii puteau fi hirotoniţi întru preoţi. Această pravilă evoca foarte bine tabloul real, natural, social al maturizării bărbatului.
Dacă bărbatul se căsătoreşte până la vârsta de 28-30 de ani, bărbăţia şi paternitatea vor continua „să crească" în el deja în interiorul căsniciei, paralel cu relaţiile de familie. Primii copii ar putea să nu se bucure de o paternitate deplină. Nu este o tragedie, pentru că, pe măsura maturizării, tatăl se va schimba. Şi poate că aceşti copii vor fi cuprinşi de o şi mai mare iubire pentru tată, dacă vor vedea că el se schimbă nu în direcţia despotismului, ci în sensul înţelegerii autorităţii sale.
Formarea paternităţii este influenţată şi de modelul relaţiilor din familia părintească. Nu putem face nimic, experienţa propriei copilării domină personalitatea. Bărbatului îi este ereu să devină un soţ şi un tată responsabil dacă în viaţa lui nu a existat un asemenea tată. Ce-i de făcut? Inainte de toate, să recunoaştem cu smerenie acest fapt.
Orice bărbat adult, care nu a primit suficientă educaţie paternă, poate să o suplinească în el însuşi. Da, nu este uşor. însă noi avem posibilitatea de a lua paternitatea nu numai din mâinile tatălui, bunicului, ci şi din mâinile profesorului (cei care au avut ocazia de a întâlni un bun profesor), ale părintelui duhovnicesc. La unii bărbăţia li se descoperă prin antrenor, doctor, prin şeful de la serviciu. Bărbatul are multe izvoare de „completare a paternităţii", în plus, desigur, se mai adaugă dezvoltarea personală, cultura, religia, tradiţiile - toate acestea de asemenea ajută la întregirea neajunsurilor paternităţii.
Această „completare a paternităţii" nu poate fi numită restructurare deplină, globală a personalităţii. Aşa ceva nu există. Omul este capabil să se schimbe numai cu 5-7%, nu mai mult. Sigur, personalitatea nu poate fi măsurată în procente şi cifrele sunt foarte relative. Ele arată pur şi simplu caracterul limitat al posibilităţilor noastre. Cu toate acestea, chiar şi aceste 5% pot schimba omul, viaţa lui, relaţiile iui cu ceilalţi, astfel încât să ajungă de nerecunoscut.
In ce mod omul poate să se schimbe? Sunt convins că trebuie să începem prin a ne clădi relaţiile cu tatăl adevărat. Este foarte- dificil, mai ales pentru cei care nu şi-au cunoscut deloc tatăl. Asemenea bărbaţi, din păcate, sunt mulţi. Si problema pe care am stabilit-o acum ca fiind principală, poate să întâmpine la ei un impediment strict fizic - lipsa sentimentelor din partea tatălui. Impediment serios, dar care poate fi învins.
Despre relaţiile cu tatăl se vorbeşte în porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie tie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ" Ce înseamnă „cinstire"? Inseamnă recunoaştere, acceptare, respect şi mulţumire. Prin urmare, înainte de mate, omul trebuie să-şi recunoască tatăl: „NN, născut în anul cutare, care locuieşte în localitatea cutare (sau a locuit, sau este înmormântat). Eu ştiu - acesta este tatăl meu". Bărbaţii care se dezic de taţii lor, nu doar că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu, ci în chip uimitor îşi pierd bărbăţia şi paternitatea, în aşa mod, noi vedem că legătura cu tatăl este trăsătura dominantă la bărbat, foarte importantă şi extrem de necesară pentru o dezvoltare armonioasă a personalităţii lui.
Apoi - să cultivăm în noi respectul pentru tată. Adesea ni se întâmplă să auzim: „Dar pentru ce l-aş respecta?". Nu este vorba de anumite calităţi omeneşti. Tatăl se respectă nu pentru că este un om bun, ci pentru simplul fapt: „El m-a născut, el este tatăl meu prin statutul său natural, ontologic". Atât. Nu mai poate fi vorba de nicio deviere. Chiar dacă el nu v-a crescut, chiar dacă a refuzat să stea cu mama şi a plecat pentru totdeauna din familie, acestea nu schimbă nimic.
Şi, în cele din urmă, mulţumirea - pentru că ne-a născut, pentru că ne-a dat numele lui, genealogia lui.
Aceste patru componente ale cinstirii sunt suficiente pentru ca mai departe bărbatul „să suplinească paternitatea" singur, adică să-şi devină sieşi tată şi educator. Este o etapă începătoare, este fundamentul pe care putem clădi şi educa propria personalitate.
Protoiereul Andrei Lorgus
Fragment din cartea "Darul tatalui. Carte despre paternitate", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Darul tatalui. Carte despre paternitate"
-
Paternitatea
Publicat in : Editoriale -
Paternitatea duhovniceasca si lumea contemporana
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Casnicia neglijata
Publicat in : Morala -
Pana cand suntem datori a asculta de parintii nostri?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.