- Cum să învăţăm să iubim?
- In general, viaţa este o şcoală a dragostei. Oriunde putem învăţa să iubim, şi familia este un loc anume dat nouă ca să primim această experienţă, acest har al dragostei. Familia este mediul în care omul poate să dezvolte acest talant.
In general, nouă, oamenilor, ni s-a dat, desigur, un foarte mare acont. Nu este om care să nu posede darul dragostei. Şi viaţa i s-a dat omului tocmai ca să dezvolte şii să înmulţească acest talant. Acesta este cu adevărat un talant: el poate fi îngropat de teama că nu vei fi înţeles, că vei fi pedepsit, dar poate fi cultivat, şlefuit şi înmulţit. Tocmai autocultivarea, autodepăşirea ne aduc bucurie. Cum spunea Suvorov: „Invinge-te pe tine însuţi: doar atunci îl vei învinge pe vrăjmaş", adică, în cazul nostru, „vei învinge tot ce te împiedică să iubeşti". Trebuie înfipt stindardul Dragostei acolo unde înainte se etala stindardul egoismului.
Pentru a stăpâni o artă, oricare ar fi ea, trebuie în primul rând să vrei, în al doilea rând să îţi stabileşti sarcinile: „Ce voi face în acest scop?", adică ceea ce vrei, poţi şi trebuie faci, iar după aceea să faci totul ca să înveţi lucrul respectiv
Eu am cerut mereu de la Dumnezeu să-mi dea Darul de a iubi oamenii. Mă apropiam de fiecare icoană şi ceream: „Doamne, ajută! Invaţă-mă să iubesc!", fiindcă Dumnezeu nu dă porunci, sarcini care sunt mai presus de puterile omului. Dacă El a spus să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi, înseamnă că lucrul acesta este posibil, că stă în puterea oricui. „Toate le pot în Domnul, Care mă întăreşte!" Omul poate învăţa să iubească - să-i iubească pe toţi, şi cu atât mai mult pe cel mai apropiat om, pe jumătatea sa.
Că nu e simplu, asta e clar. Este totuşi posibil. Aici trebuie să existe o motivaţie puternică, serioasă, pentru atingerea scopului. Şi să nu ne liniştim, să ne aducem aminte mereu de asta, să ne dăm comanda: „Acţionează! Ce ai făcut pentru ca omul să creadă că îl iubeşti ? Ce ai făcut ca să păstrezi acest sentiment ?"
- Pentru a iubi trebuie să devii matur, dar prin ce se manifestă această maturitate? Cum să-mi dau seama când m-am maturizat deja destul pentru dragoste?
- Unul dintre criterii e sentimentul responsabilităţii pentru cei apropiaţi. Responsabilitatea este semn al maturităţii. Dacă omul răspunde pentru faptele sale, dacă îşi asumă obligaţiile corespunzătoare, asta înseamnă că iubeşte.
Maturitatea este şi putere - putere a spiritului, putere a voinţei, putere de a lua hotărâri, de a rezolva sarcinile pe care ni le dă mereu viaţa. Dragostea, responsabilitatea ne dau puterea de a depăşi aceste bariere, aceste piedici, şi de a merge mai departe zâmbind.
Mi-a plăcut un moment cu eroul principal din romanul De veghe în lanul de secară al lui Salinger. Când adolescentul respectiv, chinuit, într-o confuzie totală, se duce verşunare, să ne gândim ce am vrea să ne însuşim din modelul lor şi de la ce anume am dori să ne abţinem.
In ce priveşte alegerea surselor de informaţie trebuie să fim prudenţi. Acum, în societate valorile sunt deplasate, există o mulţime de mituri care ne întunecă gândirea.
Reperele care ne arată drumul drept sunt acum reale comori, şi trebuie să faci săpături ca să descoperi unde e adevărul. Asta ţine de intuiţia duhovnicească, pe care trebuie să o dezvoltăm în noi.
Atunci când omul începe să reflecteze la viaţă, să se întoarcă la concepţiile autentice despre ce e bine şi ce e rău, la ce este corect şi ce e greşit, la scopul pentru care a venit în această lume, el porneşte pe calea dragostei. Vine o înţelegere mai profundă a vieţii, inclusiv o atitudine corecta faţă de viaţa familială.
Maturitatea nu vine la poruncă, ea se formează prir procesul educaţiei, căci fructele corespund, nu-i aşa, altoiului, iar dacă pomul nu este altoit, bineînţeles că dezvoltarea întârzie. Omul dobândeşte prin încercări şi greşeli, prin relaţii eşuate, prin conflictele care se repetă în familie, cunoaşterea şi înţelegerea cărora nu li s-au pus cuvenitele baze în copilărie.
- Cum poate să-şi dea seama tânărul care este momentul când e destul de matur pentru o relaţie conjugală?
- Poate apărea ispita sentimentului că până când nu te-ai maturizat, n-ai devenit mai bun, nu merită să te apuci de asta. In felul acesta poţi să amâni şi să tot amâni, deşi momentul potrivit a venit deja.
Se consideră de obicei că există o anumită vârstă de la care omul este deja gata să întemeieze o familie. A terminat facultatea, s-a angajat. Incepe să se gândească unde îşi va aduce aleasa, dacă este vorba de un băiat. Spre 26-27 de ani, tânărul poate să fie deja „copt" pentru primirea acestei hotărâri importante. In acest moment, un bărbat lucrează deja de câţiva ani. Este o perioadă de creştere intensivă a personalităţii lui. Până la 30 de ani este perioada de maximă activitate. Băiatul comunică cu fetele, îşi caută o soţie şi totodată se realizează profesional. Toate merg mână în mână, alcătuind o pregătire intensă pentru viaţa de familie.
- Cum să ne pregătim pentru a ne întâlni marea dragoste, cu care să petrecem împreună tot restul vieţii, dacă ne-am irosit întreţinând relaţii nereuşite şi care poate câ nici nu aveau cum să reuşească? Haideţi să începem prin a răspunde la altă întrebare: cât de curând trebuie omul să înceapă o relaţie nouă după ce a rupt în mod conştient o alta, înţelegând că aceasta nu va duce la căsnicie?
- Bineînţeles, este mai bine să nu te grăbeşti. Pe de o parte, vrei să înăbuşi durerea despărţirii, dar mai bine e să nu te grăbeşti, fiindcă se poate întâmpla să te apropii de cineva doar pentru a-ţi alunga sentimentul amărăciunii şi a ieşi din depresie, în acest fel amăgindu-te pe tine însuţi, amăgindu-l pe celălalt şi nereuşind - din nou - să clădeşti ceva.
In practica medicală există noţiunea de „durere-fantomă". Dacă amputezi o parte a corpului, multă vreme vor persista senzaţia prezenţei acelei părţi şi dureri din ea. In mod analog, şi pierderea unui om apropiat va cauza pentru un timp o durere acută, dar dacă relaţia a fost întreruptă definitiv şi irevocabil trebuie să fii hotărât şi să laşi în trecut această parte a vieţii tale, să nu întreţii amintirile respective, să te strădui să umpli locul gol cu o activitate interesantă. Poate că unii vor vrea să picteze, alţii iubesc călătoriile. Hobby-urile sunt una dintre soluţiile optime.
Există şi situaţia următoare: omul îşi umple viata cu altceva, însă periodic ies la suprafaţă în mod neaşteptat amintirile şi îi vine greu să se controleze.
Ce readuce în conştiinţa noastră evenimentele respective? Poate că este vorba de nişte ecouri ale problemelor rămase nerezolvate pe care le-am avut cu persoana în cauză. După cât se pare, cauza este neîmpăcarea, lipsa iertării. Trebuie făcut un efort în acest sens.
Pe de altă parte, trebuie să te ierţi pe tine însuţi. Adeseori nu ne putem ierta. Ne zbuciumăm, ne chinuim, şi aceasta ne istoveşte. Trebuie să eliberăm spaţiu pentru o persoană nouă, iar dacă ne vom muşca, răni, roade singuri tot timpul, nu vom reuşi să facem asta.
Dacă ne gândim tot timpul: „în cutare privinţă nu am procedat faţă de el (ea) cum trebuie", asta face parte din seria masochismului. Masochismul este o boală. Această boală trebuie tratată. Ce este masochismul ? Este autoflagelarea, când omul este obsedat de faptul că este rău sau că totul merge prost. Viaţa este o alegere permanentă. Să te fixezi pe nereuşitele tale este o soluţie, dar una foarte distructivă. Este important să înţelegi cauza conflictului şi să găseşti o soluţie constructivă pentru a ieşi din situaţia de criză.
- Vorbim despre cineva care a făcut multe greşeli. Cum să înceapă o viaţă nouă, cum să abordeze întâlnirea dragostei în aşa fel încât să fie apăsat de o cât mai mică povară a trecutului?
- Mai întâi de toate, trebuie să-şi dea seama de greşelile pe care le-a făcut. Dacă a intrat în legături trupeşti înainte de căsătorie, acesta a fost un anumit model de relaţie, în care cei doi nu încheie în nici o privinţă o înţelegere, pe când în căsătorie există elemente contractuale, există responsabilitate. In concubinaj, oamenii se „prăvălesc" în această relaţie, în patimă, în dragoste, dar nu fac planuri pe termen lung şi cuvântul „familie", în general, nu este pronunţat. Şi dacă omul doreşte să iasă dintr-o asemenea relaţie şi să construiască un alt model de relaţie, el trebuie să înţeleagă că este mai bine să nu mai intre în această „pădure", ci să aleagă o altă cale, să-şi refacă total atitudinea faţă de viaţă, să nu se mai preteze la nici un fel de compromisuri în acest sens.
- Merită să intrăm în relaţii intime înainte de căsătorie dacă am căzut deja de acord că vom întemeia împreună ofamilie?
- De vreme ce am spus că nu trebuie făcut nici un compromis, înseamnă că trebuie mers până la capăt. Fie că vrea celălalt o asemenea apropiere, fie că nu o vrea, dacă vrem să întemeiem o familie hai să facem totul aşa cum trebuie, şi asta va arăta încă o dată că avem încredere unul în celălalt. De ce să intrăm iarăşi în asemenea relaţii necuvenite? Familie am zis, familie să fie. Să fim consecvenţi până la capăt.
Nu orice om este gata să înţeleagă lucrurile aşa. In zilele noastre, femeile au devenit mai accesibile, mai puţin pretenţioase, şi i-au destrăbălat pe bărbaţi. Acum, aceştia simt că totul le e permis, că sunt independenţi şi liberi de orice îngrădire. Vor relaţii mai superficiale şi mai rapide. Acum nu mai pun preţ pe sentimente. De aceea, bărbatul o va presa pe femeie să îi cedeze - însă înţelegeţi că tocmai acesta va fi un foarte bun test. Dacă are nevoie să îi cedezi, asta arată că omul nu preţuieşte în tine principalul: decenţa şi puritatea.
Nu trebuie să ne temem să ne păzim cinstea gândindu-ne: „Dar dacă nu o să mă mărit? Că doar băieţii cumsecade sunt puţini." Cel ce te va împinge la o asemenea legătură uşuratică oricum te va trăda după aceea.
Odată a venit la mine la consultaţie o femeie. Căsnicia ei avea o fisură. Soţul ei, om de afaceri de succes, suferea de alcoolism - şi această femeie, încercând să desfăşoare firul evenimentelor, a analizat mult şi a înţeles, printre altele, că ea provocase acest comportament al lui. Inainte de căsătorie, rămânând gravidă, a fost nevoită să aştepte trei zile răspunsul lui. Acum le spune fiicelor sale: „Să nu faceţi aceeaşi greşeală, să nu intraţi în relaţii intime înainte de căsătorie: mai bine mai târziu, dar cu un om mai responsabil." L-a tras pe om cu sila în viaţa de familie, acum are de purtat alături de el o cruce grea, fiindcă el, bineînţeles, e nemulţumit: „Ai vrut să te măriţi? Na, satură-te de măritiş: eu trăiesc cum îmi place."
E bine că a luat-o de nevastă. Sunt dese cazurile când oamenii trăiesc şapte-noua ani împreună, apoi se despart. Femeia trăieşte în concubinaj un an, doi, după care începe să funcţioneze instinctul: vrea copii, vrea linişte. Se dovedeşte însă că bărbatul nu vrea nici o schimbare, lui îi convine şi aşa: nu e dator nimănui nimic, nu răspunde pentru! nimic. Tu îl tragi de mânecă: „Când ne căsătorim?" dar el tace mâlc.
- Nu rămâne decât să rupem relaţia?
- O femeie povestea despre fiica ei că a trăit în concubinaj opt ani. Bineînţeles, aştepta de la bărbatul respectiv s-o ceară în căsătorie, deoarece amâna naşterea unui copil din pricina nesiguranţei inerente unei asemenea relaţii - şi în pofida faptului că îi era dragă şi că se simţea bine alături de ea, n-a considerat necesar să consolideze relaţia lor. Când ea a început să-l împingă la paşi serioşi, el nu înţelegea ce vrea de la el, că doar le era bine, după părerea lui, şi aşa. Ea avea nevoie de siguranţă.
Paharul răbdării se umple. Inchipuiţi-vă cât efort investesc cei doi într-o ase-menea relaţie, în familie - şi stricând-o, amândoi rămân, cum se spune, cu căruţa în drum.
Inainte de apariţia dorinţei de a deveni mamă, şi ea voia libertate şi independenţă, pe când acum simţea că perioada potrivită pentru a face copii trece, sănătatea nu mai este la nivelul corespunzător. Bineînţeles, până când, trăind toate acestea, a ajuns să fie pregătită psihologic pentru căsătorie au trecut ani. Până la urmă l-a lăsat. El nu a înţeles nimic, a fost şocat, a zis: „Păi să ne căsătorim, dacă ţii morţiş" - dar ei nu-i mai trebuia asta, fiindcă fusese dispreţuită şi respinsă. I-a zis: „La revedere şi mulţumesc pentru tot!"
- După o asemenea relaţie există sentimentul că în acest plan nu-ţi mai poate ieşi nimic. Există, totuşi, posibilitatea de a fi fericit?
- In această fază a crizei personale, cheia este să devii iar întreg, să te aduni pentru viaţa care te aşteaptă de acum înainte. Nu este pierdut totul: totul vine de acum înainte.
Nu trebuie să ne fixăm pe nereuşite. Trebuie să ne ocupăm de noi înşine, de lumea noastră lăuntrică. Dacă există motivaţie pentru a întemeia o familie şi a naşte copii, totul se va aranja. Rareori am avut de-a face cu situaţii fără speranţă. Dacă ceri, Domnul dă.
- Dar cum să se poarte femeia în această perioada cu cei care îi fac curte? Fiindcă pe de o parte lucrul acesta este plăcut, dar pe de alta provoacă amintiri şi stârneşte durere.
- Să comunice cu ei prieteneşte - pur şi simplu să comunice, fără să se lase în voia fanteziei şi să-i „probeze" ca pe nişte posibili soţi. Iar cel ce poate să devină din prieten soţ va fi alături.
- Foarte des oamenii se tem de singurătate după ce au rupt o relaţie. Şi mai des încep una de frica singurătăţii. Cum să facem faţă acestei frici?
- Iată un exemplu din practică. O pereche se întâlnea de vreo cinci ani, dar nu putea să ia hotărârea de a întemeia o familie. In pofida faptului că aveau în comun multe lucruri, nu exista o motivaţie fermă ca ei să-şi unească vieţile: aveau prea multe pretenţii unul faţă de celălalt, fiecare se gândea doar la sine. Se temeau să recunoască până şi faţă de ei înşişi că forţa de atracţie dintre ei este teama singurătăţii. La întrebarea mea: „De ce vreţi să vă întemeiaţi o familie?" ea spunea că are deja 40 de ani şi că deocamdată poate să-şi poarte de grijă, dar că se teme că peste câţiva ani va rămâne singură cu problemele şi bolile sale. Această pereche se întâlnea când şi când, şi ea era îngrijorată de faptul că lui nu-i trebuie pentru altceva decât ca el să aibă pe cineva alături atunci când îi trebuie. Aşadar, fiecare dintre ei rămânea în această relaţie pentru ca dacă ceva merge prost să aibă cui suna ca să simtă că nu e singur. Să zicem că au întemeiat, totuşi, o familie. Intrucât nu au dezvoltat în ei înşişi capacitatea de compasiunea şi de grijă faţă de celălalt, le va fi greu să înţeleagă de ce sunt împreună. Dar dacă ei erau împreună şi totodată separaţi, cum să nu fie tot mai puternic în ei sentimentul singurătăţii ? Şi atunci va avea loc o dramă personală şi mai mare, divorţul fiind o posibilă consecinţă.
- Ce este, deci, de făcut cu frica singurătăţii?
- Trebuie să te căsătoreşti nu pentru că te temi că vei rămâne singur, ci pentru că preţuieşti omul care este alături de tine. Ai neapărată nevoie de el, fiindcă nu îl consideri un apendice gratuit la viaţa ta, ci el reprezintă o parte din tine.
Adeseori, fricile apar în legătură cu gândurile noastre la viitor: de obicei, necunoscutul ne sperie, şi la nivelul sentimentelor apare anxietatea, iar la nivelul mental apare gândul: „Ce o să mă fac singur? Cine o să fie cu mine?" Fricile care dau buzna în inima noastră trebuie recunoscute după aceste întrebări. De pildă, simt că mă doboară frica: „Dacă nu o să ara noroc, dacă o să rămân singur(ă)?" Trebuie să fim mereu atenţi, să nu permitem acestor gânduri să ne umple sufletul, să-l păzim. Frica apare la nivelul emoţiilor mărunte: tulburare, anxietate. După aceea ne mirăm: cum să facem faţă panicii ? Dar panicii i-a premers anxietatea, anxietăţii i-a premers o tulburare greu de sesizat. Trebuie să ne oprim la timp, să ne spunem: „Stop!" şi să băgăm în priză bunul simţ, să înţelegem că mai bine e să rămânem doar cu singurătatea decât să fim apăsaţi şi de singurătate, şi de nemulţumirea faţă de un om pe care nu-l iubim.
Femeia de care am vorbit mai sus şi-a dat seama că singurătatea este o motivaţie greşită pentru întemeierea unei familii. Pentru a scăpa de tensiune şi de anxietatea legată de singurătate s-a dus să ajute copiii dintr-un orfelinat. Acolo s-a simţit necesară şi solicitată. Nivelul anxietăţii ei s-a redus, şi acum poate să abordeze mai obiectiv, mai lucid şi mai calm alegerea soţului.
- Exista semne după care un asemenea om poate să îşi dea seama ca este gata de o relaţie nouă?
- Mie mi se pare că semnul acesta este plinătatea lăuntrică. La muncă nu rămân în urmă? Cum comunic cu pri-i etenii ? Aceştia nu găsesc că sunt posac ? Integrarea în societate atestă că sunt sănătos.
Cea mai importantă componentă a existenţei noastre este starea noastră lăuntrică. Dacă atunci când suntem singuri dialogăm cu noi înşine în mod nedistructiv, dacă comunicăm cu Dumnezeu, este normal - dar dacă comunicăm cu un trecut virtual, este rău: asta înseamnă că nu ne-am refăcut încă.
Intr-adevăr, omul are necesitatea de a se ataşa de cineva. Se va lipi omul de femeia sa. Probabil că aceasta este o necesitate organică. Să nu vă pierdeţi nădejdea că vă veţi găsi jumătatea de care vă veţi putea lipi!
IRINA RAHIMOVA, PSIHOLOG
Dragostea adevarata, Editura Sophia
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.