Cand ma gandesc la urcarea unor trepte, gandul ma duce, asemenea unui vis inalt de implinire a aspiratiilor spirituale, emotionale, sentimentale, duhovnicesti.
Ma poarta gandul spre un urcus permanent, asemanat de cei ce indraznesc sa viseze, sa se lase cuprinsi de sentimentalism si idealism, cu un zbor lin sau avantat catre inaltul cerului, neaparat senin: catre cerul din inimile noastre.
Doar curajul unui nebun poate sa zboare cu energia si iubirea care vor inlatura orice povara, orice cumpana, orice ispita in drumul spre mai senin, spre mai lin, spre sfintire.
Ca sa atingi starea de lumina, starea de om, trebuie mai intai sa depui efortul vizibil sau mai putin vizibil al urcusului unor trepte inalte, numeroase, dar nespus de frumoase: treptele catre inima ta.
Cel mai lung, obositor si greu drum: cel in care ajungi in inima ta, daruindu-i acesteia lumina, blandetea, pacea, dragostea de care are atata nevoie. E drumul ispasirii, drumul patimirii, presarat de obstacole, de spini care-ti ranesc speranta, iubirea, credinta. Drumul pe care insasi inima ta iti trimite ispite, rautati, boli ale firii, in incercarea de a te opri pentru ca-i este frica: frica de mantuire, frica de implinire spirituala, de sfintire. Frica de a face loc viselor frumoase, curate, cuvintelor stralucinde de eleganta, de noblete, frica de a primi starea de poezie, de omenitate.
Frica de gest: gestul de a darui, de a se darui si a se jertfi, frangandu-se, rupandu-se in mii de impresii fine, divine. Frica de a muri pentru a invia regasindu-se, regasindu-te, primindu-te, iubindu-te, cum nu te-a iubit niciodata.
Cand ma gandesc la trepte, ma gandesc la urcus, insa fiind neatent, uit ca, uneori, cadem de pe aceste trepte, ne prabusim de pe inaltimi ametitoare, caderea parandu-ni-se infinita.
Cadem raniti de pacat, orbiti de prea multa noastra incredere in propriile forte, cadem din prea multa, paralizanta frica. Ne prabusim din slabiciune, din faptul ca adesea uitam de Dumnezeu, de noi insine sau nu mai avem puterea, vointa, speranta de a crede, de a iubi, de a crea.
Si ne transformam in umbre vii,in nopti triste, jalnice, incarcati de deznadejde, uneori de ura, de chin, de dureri nebanuite. si cat de dureros este sa simti, atunci cand ai cazut, cand te-ai prabusit limita propriei tale vointe si constiinte, slabiciunea ta nemarginita, cat de greu este sa vezi, sa-ti vezi visele strivite, insangerate, umbrite de un sfarsit tacut si trist. Cat de frustrant poate fi sa vezi, din prapastia in care ai cazut, ca ai pierdut drumul catre inima ta, desi ti-ai vazut inima impovarata de ispite, de tenebre, de ceva nedefinit de rau. Ceva care apasa, te apasa, ca sa nu mai oferi nimic, sa nu mai daruiesti nimic. Ceva care te mutileaza. si atunci, ai senzatia, impresia, ca esti singur in fata propriei tale greutati, limite, pus sa-ti vezi pacatele si urmele sapate de acestea sau de ranile provocate de frecusurile si tensiunile vietii. si atunci ai nevoie de oameni sau n-ai nevoie de nimeni, stiind, banuind, ca desi stai in intuneric, intr-un colt al existentei tale, la capat, este o lumina, o lumina care-ti arata ca exista un drum.
Drum pe care, la un moment dat, trebuie sa-l urmezi, infruntandu-ti si asumandu-ti ranile, esecurile, greselile, caderile, caci acesta duce spre treptele de pe care ai alunecat, trepte spre inima ta, spre impacarea cu tine insuti, cu Dumnezeu, spre linistea ta interioara, spre bucuria ta interioara.
Undeva, intr-un colt din sufletul tau, in mod paradoxal, gasesti puterea de a urca si a merge tot in inima ta, dar acolo, cum am mai spus, intr-un inalt cer senin, albastru, ca o metafora atat de profunda.
Descoperind poezia, bunatatea din tine insuti, visul renascut, inviat dintr-o scanteie de lumina, avand puterea de a darui, de a te darui, de a iubi deplin.
Caci, in mod atat de smerit, de tainic, dar si maret, fiinta ta intreaga stie,simte, se bucura de aceasta lumina care este Hristos, singura care te ridica, te inalta, te invata si iti da curajul sa zbori cu zborul avantat sau lin al celor ce indraznesc sa viseze si sa se poarte ca niste suflete nobile, inaripate. Al celor ce iubesc cu iubire vie si lucratoare.
Traian Calistru
Traian Calistru
-
Yoga si isihasmul
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.