Text
„Doi bătrâni locuiau în aceeaşi chilie de multă vreme, niciodată certându-se. Şi a zis unul dintre ei: Să ne certăm si noi, frate, cum se ceartă cei din lume. Si i-a răspuns celălalt: Dar cum ne vom certa? Atunci primul a zis: Ia o cărămidă şi adu-o aici. Eu am să zic că este a mea, şi tu ai să zici că este a ta. Şi aşa o să înceapă cearta. Au pus deci o cărămidă între ei, şi cel dintâi a zis: Cărămida asta este a mea. Şi celălalt a zis şi el: Ba nu, a mea este. Atunci cel dintâi a spus: A ta să fie! Şi nu s-au putut nicicum certa unul cu altul.”1

Comentariu
Dorinţa de aţi însuşi un lucru care, mai înainte, era al nimănui sau bun obştesc e o binecunoscută pricină de ceartă. Jean-Jacques Rousseau, într-un pasaj celebru din Discurs asupra originii şi cauzelor inegalităţii dintre oameni, o arată drept originea tuturor relelor din societatea omenească, ale cărei imperfecţiuni le demască: „Primul om care, împrejmuind un loc, s-a încumetat să spună: «Acesta e al meu!», si a aflat nerozi care să-l creadă, a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. De câte nelegiuiri, de câte războaie, omoruri, nenorociri şi grozăvii ar fi scutit omenirea acela care, smulgând ţăruşii ori netezind săpătura, le-ar fi strigat semenilor săi: «Feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest înşelător! Sunteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu-i al nimănui!»”

Aceeaşi dorinţă rea stă si la rădăcina certurilor dintre oameni; câte familii dezbinate din pricina moştenirilor, câţi soţi nu se judecă pentru împărţirea bunurilor, câţi vecini nu se luptă şi nu-şi mai vorbesc pentru o palmă de pământ... Şi toate aceste certuri duc la fapte, purtări şi simţăminte potrivnice iubirii: duşmănie, ură, ranchiună, insulte, bătăi... Pofta aceasta rea e strâns legată de două patimi pe care Părinţii le numără între cele de căpetenie: filarghia (sau avariţia) şi pleonexia (sau pofta de avuţie).

Virtutea potrivnică lor, sădită prin trai creştinesc, e „sărăcia”, „neagonisirea”, dezlipirea inimii de bogăţii; că nu avutul e păcătos, ci alipirea de el şi pofta de mai mult. E o grea nevoinţă pentru omul căzut, care din fire ţine la ce are şi pururi caută să aibă şi mai mult, de dragul plăcerii şi de frica morţii. Căci a avea i se pare totuna cu a fi.

Cuvântul de mai sus din Pateric înfăţişează în chip viu şi cu mult duh că unde e neagonisire nu e ceartă, că seacă izvorul vrăjmăşiei, potrivnica iubirii şi ucigaşa ei. Sufletul neagonisitor e darnic şi pururi gata să împartă cu alţii din puţinul său, fiindcă nu se ştie pe sine stăpân peste ceva şi bogăţie lui nu-i trebuieşte; nevoia fratelui e pentru el mai mare ca nevoia Iui.

Fragment din cartea "DESPRE IUBIREA CREŞTINĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "DESPRE IUBIREA CREŞTINĂ"

 

 

1 Apoftegma nr. 352, în Apophtegmes des Peres du desert. Serie des Anonymes, Ed. Abaţiei Saint-Pierre-de-Solesmes, Solesmes, 1985, p. 121.

• Soborul Maicii Domnului; Sfantul Nicodim de la Tismana
  Publicat in : Calendar ortodox
• Duminica a XII-a dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 12-a dupa Rusalii
• Cuvant la Duminica a-XVI-a dupa Rusalii
  Publicat in : Predici de duminica
• Predica la Pilda Talantilor
  Publicat in : Duminica a 16-a dupa Rusalii
• Rugaciunea ca o paine proaspata
  Publicat in : Predici - Predica