Mijlocul pe care Dumnezeu l-a ales pentru răscumpărarea omului, anume întruparea şi jertfa, corespunde în cel mai înalt grad, atât Fiinţei divine, cât şi naturii umane căzute (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 45).
Această naştere a Fiului lui Dumnezeu în făptura Sa este de fapt o „renaştere” a omului, lucrare care a fost anunţată, pregătită şi care s-a desăvârşit apoi în istorie (Părintele Arsenie Boca, „Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină”, Edit. Agaton, Făgăraş, 2003, p. 43).
Dreptatea cerea însă ca şi natura umană, ajunsă sub robia diavolului, să lupte şi să respingă de bunăvoie acest jug rău. De aceea, planul divin al mântuirii includea unirea ipostatică a lui Dumnezeu cu firea omenească.
Totuşi, nu era posibil ca Dumnezeu, „Puritatea absolută”, să se unească cu o natură umană întinată, întrucât, aşa cum spune Sf. Grigorie Palama, un singur lucru e imposibil pentru Dumnezeu: să vină la o unire cu ceva necurat înainte ca acesta să fi fost curăţit (Diac. Ioan I. Ică jr., „Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei”, Edit. Deisis, Sibiu, 2008, p. 382).
Din acest motiv era nevoie pentru zămislirea, purtarea în pântec şi naşterea Mântuitorului, de o Fecioară neîntinată şi foarte pură, a cărei apariţie Dumnezeu a cunoscut-o din veci.
Iisus Hristos este singurul, precum mărturiseşte profetul Isaia, care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit vicleşug în gura Lui: „Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui” (53, 9).
El singur n-a fost zămislit în fărădelegi şi nu S-a născut în păcate, cum zice David despre sine şi despre ceilalţi oameni: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6).
Domnul Iisus este întru-totul curat, neavând nevoie de curăţire sau să suporte curăţirea prin pătimire, moarte şi înviere pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Mântuitorul Hristos a avut parte de o zămislire după trup mai presus de fire, fiind lipsită de mişcarea pătimaşă, involuntară, a poftei instinctuale, despre care Psalmistul spune: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12).
Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut în rugăciune şi bucurie duhovnicească prin venirea Preasfântului Duh, şi nu din poftă bărbătească, dintr-o Fecioară atotcurată, lipsită nu numai de întinarea cărnii, ci şi de gândurile necurate care vin de la trup.
Pe Preacurata Copilă, care era mereu sălaş al Domnului prin rugăciune şi prin râvnă duhovnicească, Dumnezeu a predestinat-o dinainte de veci, alegând-o dintre cei aleşi din veac. Aceasta arătându-se plină de ascultare şi de credinţă, a grăit către Îngerul Buneivestiri: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38), şi luând în pântece a zămislit Pruncul dumnezeiesc (Sf. Grigorie Palama, „Omilii”, vol. III, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2007, p. 228).
Dar şi naşterea Domnului a fost fără stricăciune; pofta şi stricăciunea reprezentând simbolurile osândei lui Adam şi Evei după căderea în păcat.
Mişcarea spre naşterea după trup, fiind involuntară şi nesupusă legii minţii, chiar dacă e supusă cu forţa de unii, iar de alţii e îngăduită cu cuminţenie numai pentru naşterea de copii, poartă cu ea negreşit simbolurile osândei de la început, întrucât este şi se numeşte stricăciune (corupţie) şi naşte negreşit spre stricăciune, fiind o mişcare pătimaşă a omului care n-a păstrat cinstea hărăzită firii noastre de Dumnezeu, ci s-a asemănat dobitoacelor (cf. Ps. 48, 12. 21) (Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 383).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Intruparea Domnului
Publicat in : Credinta -
Viata - prea scurtul nostru drum din strainatate spre Acasa
Publicat in : Editoriale -
Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului
Publicat in : Predici de duminica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.