În ordinea firească a urcușului nostru pe calea desăvârșirii, prima etapă constă în vindecarea de patimi a minții, a sufletului și a trupului.
Aidoma fiului risipitor din parabola evanghelică, „venirea în fire”, prin conștientizarea cu durere a propriilor păcate, este primul pas pe care fiecare trebuie să-l facă, ca întoarcere la Dumnezeu. Este totuna cu așa-zisa cunoaștere de sine, dar una sinceră și adevărată, în lumina învățăturii Domnului Iisus Hristos.
Apoi urmează aflarea unui Părinte duhovnicesc, pe care Dumnezeu îl va scoate înainte, dacă omul îl caută din inimă.
Scopul principal al vindecării omului este smerirea minții, adunarea ei din starea de împrăștiere prin simțuri și unirea cu inima – organul central al ființei noastre.
În relaţia sa cu Dumnezeu şi cu semenii, omul căzut în păcate se află sub autoritatea și „jugul” rău al raţiunii întunecate. De aceea mintea reprezintă sursa tuturor dereglărilor interioare şi exterioare ale omului.
Calea întoarcerii la Dumnezeu este calea cunoaşterii de sine, care constă în a ne smeri şi a ne deschide mintea prin pocăinţă şi asceză, în primul rând ca ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu.
Mintea este „câmpul de luptă” unde diavolul ne ispiteşte mai întâi. Aici el stârneşte gândurile rele folosind patimile aflate în suflet. După ce a pustiit sufletul prin gânduri pătimaşe, vrăjmașul se îndepărtează împreună cu ele, dar idolul păcatului rămâne în minte, ca amintire rea, amestecată cu falsa plăcere, ce poate fi oricând activată prin simțuri și prin închipuire.
Aceasta este boala minţii, deoarece idolul păcatului rămâne adânc înfipt în ea, ca o rană. Vorbele şi faptele noastre sunt cele care vădesc boala mentală. Ea se manifestă prin neputinţa, și chiar refuzul, minţii de a-L primi pe Dumnezeu şi de a se umple de lumina Lui.
Bolile minţii sunt: stricăciunea sau lipsa adevărului, întunecarea, „orbirea”, indiferenţa, insensibilitatea, robia, închipuirea, întinarea...
Sfinţii Părinţi spun că vindecarea minţii se face prin trezvie, adică prin păzirea ei. Paza minții constă în a nu îngădui gândurilor rele să pătrundă în minte şi s-o robească.
Pentru aceasta e nevoie de a înlătura cauzele care provoacă gândurile păcătoase (sursele de informare, anturajele rele, locațiile frecventate...). Alungarea gândurilor înseamnă să nu ne confruntăm cu ele, să le întâmpinăm cu un total dispreţ şi să nu le punem în lucrare, ceea ce ne ajută să scăpăm de ele.
Paza minţii nu poate fi realizată însă fără smerenie şi rugăciunea lui Iisus, pentru că numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea și inima, in timp ce pomenirea numelui lui Iisus şi căldura inimii ard „neghina” gândurilor rele.
Acest „război nevăzut” împlică osteneală ascetică, și are la bază o întreagă știință duhovnicească. Pentru aceasta e nevoie să mărturisim gândurile și păcatele unui părinte duhovnicesc cu experienţă, de la care să cerem rugăciune şi binecuvântare.
Frica de Dumnezeu este de mare folos, dar cel mai important e dacă vrem sau nu să renunțăm la păcate și să ne vindecăm de patimi, prin Sfintele Taine ale Bisericii și prin efort personal. Pentru că dacă nu vrem, nici Dumnezeu și nici sfinții nu ne pot ajuta, și niciun cuvânt de învățătură nu ne va fi de folos.
Sfinții Părinți ne sfătuiesc să suferim cu vitejie valurile gândurilor care ne asaltează, mai ales ale tristeții şi acediei, fără să ne tulburăm, și să le ardem cu puterea numelui lui Iisus. Coborârea minţii în inimă constituie modul de vindecare al minţii, şi presupune mai întâi aflarea inimii duhovniceşti, alta decât inima trupească.
De asemenea Sfinții Părinți ne învață să cultivăm virtuţile opuse patimilor sufletești. Astfel, în cazul desfrânării e nevoie de post, priveghere, osteneală și însingurare. Lupta cu mânia şi întristarea are ca aliați de nădejde dispreţuirea slavei deșarte, a cinstei şi a lucrurilor materiale. Pentru a birui zgârcenia e nevoie de milostenie, iar în cazul ţinerii de minte a răului, mult ajută rugăciunea pentru aproapele.
Părinții purtători de Dumnezeu ne-au arătat și care sunt roadele tămăduirii minții. Când mintea a fost eliberată de întunericul patimilor, vede gândurile simple atât când veghează cât şi în somn. Mulţi consideră că se poate ajunge la cunoaşterea de sine prin auto-analiză şi psihanaliză. Însă există posibilitatea ca cel ce se analizează pe sine, să ajungă chiar el la schizofrenie. În fond, cunoaşterea de sine este lucrarea Duhului Sfânt.
Libertatea este învierea minţii care era moartă din cauza păcatelor. Când Sfinții Părinţi vorbesc despre „răpirea minţii”, nu se referă la faptul că mintea iese din trup.
Eliberată de realitatea trupească şi de cea lumească, mintea se dăruieşte lui Dumnezeu, fără a pierde legătura cu cele exterioare.
Iluminarea este principala metodă psihoterapeutică de vindecare a minţii. După ce s-a curăţit de patimi şi a fost luminat de har, omul poate vedea lumina minţii în vremea rugăciunii. Această vedere e mijlocită de lucrarea harului divin. Mintea este lumină, deoarece a fost creată după chipul lui Dumnezeu, iar această lumină a minţii întrece orice altă lumină a cunoaşterii empirice.
Dumnezeu este Cel care Se revelează pe Sine în Lumină şi ca Lumină: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (In. 3, 19-20).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Preotul-tamaduitor
Publicat in : Credinta -
Tamaduirea omului
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.