Istoria Ortodoxiei include numeroase perioade şi episoade când credinţa a suferit provocări diferite şi a fost salvată de dăruirea şi intransigenţa monahilor - iconoclasmul şi isihasmul fiind cele mai evidente exemple, de vreme ce în ambele cazuri tradiţia ortodoxă a fost modelată decisiv de monahii de la Mănăstirea Studion, în primul caz, şi de monahii athoniţi în cel de-al doilea. Se pot spune multe despre dimensiunile profetice ale monahismului şi, desigur, harisma profetică pe care o putem identifica de-a lungul acestor linii rezonează cu rolul profeţilor Vechiului Testament care au fost trimişi chiar de Dumnezeu la oameni, pentru ca aceştia din urmă să-şi schimbe chipul vieţuirii lor şi să se întoarcă la calea lui Dumnezeu - poate suprema formă de îndrumare duhovnicească! Desigur, „profeţie" şi „profet" în acest context se referă la modul în care Biblia înţelege aceşti termeni şi nu la străvechea tradiţie păgână a oracolelor, a căror sarcină nu a fost propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, ci anunţarea evenimentelor viitoare.

La fel, putem probabil identifica rădăcinile monahismului la profeţii rătăcitori pe care Sfântul Pavel îi aşază lângă apostolii Bisericii la I Corinteni, al căror rol a fost să călătorească de la o aşezare la alta, răspândind experienţa întregii Biserici la cei mai mici membri ai săi. Comunitatea monahală, din cauza caracterului său harismatic şi a temeliei sale profund eshatologice - monahii şi monahiile trăiesc ca şi cum împărăţia cerurilor se află la o răsuflare distanţă - seamănă foarte mult cu profeţia, aşa cum este înţeleasă în contextul său biblic, în comparaţie cu alte mădulare ale Bisericii. Darul profetic la care se referă Sfântul Pavel nu a dispărut din Biserică. Din acest punct de vedere, în duda critidlor (adesea justificate) care pot fi formulate cu referire la interven-ţiile Bătrânilor athoniţi sau a altor monahi în chestiuni ce depăşesc atenţia lor imediată, monahii au cu siguranţă dreptul să formeze şi să-şi exprime opiniile despre logismoi sau păcatele societăţii.

Pe de altă parte, monahul nu este o sursă individuală de autoritate sau un specialist în puritatea ideologică a creştinismului. Dimpotrivă, contrariul: chiar şi autoritatea pe care o poate avea vine din pregătirea şi viaţa sa de smerenie şi iubire ascetică. Monahul aparţine Bătrânului şi părintelui său duhovnicesc, dar el aparţine şi mănăstirii sale şi, în cele din urmă, comunităţii bisericeşti mai largi, şi este la fel de mult supus acesteia precum orice mirean, dacă nu chiar mai mult. Rolul său nu este acelaşi cu cel al episcopului sau al preotului, sau al învăţătorului: acestea sunt slujiri şi daruri duhovniceşti speciale şi nu ar trebui confundate între ele. Chiar şi rolul de povăţuitor duhovnicesc nu este acelaşi cu cel de învăţător: Sfântul Pavel ne reaminteşte în I Corinteni că sunt mulţi învăţători, dar un singur părinte în Hristos, deosebind foarte limpede între învăţătura de credinţă şi îndrumarea duhovnicească. In plus, nu doar lupta personală sau renumele său moral oferă glasului monahului o autoritate specială. La urma urmei, aşa au stat lucrurile cu Arie, care era admirat de adepţii săi pentru ascetismul şi evlavia sa. Glasul profetic al monahului nu este glasul unui individ evlavios.

Dimpotrivă, autoritatea monahului în chestiuni care îi permit să exprime conştiinţa trupului Bisericii, izvorăşte din voturile sale monahale, ascultarea sa, smerenia sa şi asceza sa făcută din iubire. Şi totuşi voturile şi asceza sa îi definesc limitele. Este adevărat că glasul monahal este glasul care poartă cu sine experienţa războiului duhovnicesc trezvitor şi neîncetat, dar adevărul Biseridi nu poate fi exprimat doar de o parte a Bisericii. Cum se compară aceasta cu preamărirea monahismului drept cel mai înalt sau cel mai complet chip creştin de vieţuire pe care îl întâlnim adesea în textele ascetice? Cred că această opinie nu trebuie interpretată literal. Eu sunt de părere că în primul rând aceasta ar trebui să fie considerată o modalitate de a încuraja oamenii care primesc această chemare, dar şi ca o expresie în concordanţă cu genul în care a fost scrisă. Ceva asemănător întâlnim în introducerea la fiecare glas din Octoih, care constă dintr-un singur verset scurt care dezvăluie ceva despre însuşirea fiecărui glas. Atunci când sunt citite separat, putem căpăta impresia că fiecare ton este cel mai bun sau cel mai important. Acest lucru este asemănător cu exagerarea poetică pe care o găsim şi în textele scrise într-o engleză mai veche (Shakespeare este un bun exemplu) şi ar trebui să nu fie interpretat literal.

PR. ANDREAS ANDREOPOULOS

Fragment din cartea "Indrumarea duhovnicească în Muntele Athos", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Indrumarea duhovnicească în Muntele Athos"

Un ideal de viaţă monahală şi exigenţele pe care acesta le implică aflăm de la Sfântul Macarie Egipteanul: „Ceea ce îi este de trebuinţă monahului aşezat în chilia sa este ca mintea să şi-o adune în sine însuşi, departe de toate grijile lumii, oprind-o de la a mai vagabonda printre deşertăciunile veacului şi, astfel, să şi-o îngroape într-un singur ţel, concentrând-o la gândul lui Dumnezeu, în care să rămână în toată vremea, ferită de risipiri, astfel ca nimic dintre cele trupeşti, nici griji dinspre părinţi, nici mângâierile dinspre familia sa, ci aşa să simtă în mintea şi în toate simţurile sale ca şi cum mereu ar fi în prezenţa lui Dumnezeu“. În cuvinte la fel de înalte, Sfântul spune că „monahul îşi datorează numele în primul rând faptului că vieţuieşte singur, că se înfrânează de la femeie şi că s-a lepădat de lume, atât în cele din afară, cât şi în cele dinlăuntru ale sale; în cele din afară lepădându-se de materie şi de lucrurile lumeşti, în cele dinlăuntru lepădându-se de închipuirea acestora, nemaiprimind gândul preocupărilor lumeşti. În al doilea rând, se numeşte monah pentru că se roagă neîncetat lui Dumnezeu să-i cureţe mintea de mulţimea şi de potrivnicia gândurilor, astfel ca mintea să devină monahală în sine şi, simplă, să stea înaintea Domnului, fără a mai primi vătămare din partea gândurilor răutăţii şi, neschimbată, întreagă şi curată să rămână în faţa lui Dumnezeu“.

• H.R. Patapievici il vede ca viitor patriarh pe calugarul Rafail Noica
  Publicat in : Credinta
• Calugarul
  Publicat in : Pilda zilei
• Calugarul voios ca un caine
  Publicat in : Pilda zilei
• Calugarul in fata Dreptei Judecati
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Calugarul nu-i purtator de haine negre
  Publicat in : Pilda zilei