Există în om o dorință profundă de a se mântui. Nu doar de a scăpa de moarte, ci de a fi salvat de sine însuși, de gol, de vină, de neliniște. Spunem că vrem să ne mântuim - dar de multe ori, adevărul e că vrem să fim mântuiți fără să fim schimbați. Omul modern vrea mântuirea ca pe un drept, nu ca pe un drum.
O vrea comodă, fără cruce, fără renunțări, fără să-l doară nimic. Vrem raiul, dar nu vrem să murim față de ego. Vrem pacea, dar nu și iertarea sinceră. Vrem adevărul, dar doar cât să nu ne incomodeze. Mântuirea nu se primește printr-o magie. Ea se naște din întâlnirea cu Hristos. Și acea întâlnire nu te lasă la fel. Te luminează, dar și te arde. Te înalță, dar și te smerește.
Tristețea morții nu este doar durerea despărțirii, ci și dorul de veșnicie pe care îl purtăm în adâncul ființei. Plângem nu doar pentru că cineva pleacă, ci pentru că inima noastră știe că a fost făcută pentru un „pentru totdeauna” care acum pare frânt. Dar chiar și în fața morții, nu suntem lăsați fără speranță. Hristos nu ne-a promis că nu vom plânge, ci că lacrimile noastre nu vor fi în zadar. În fiecare adio spus cu iubire, în fiecare mormânt vizitat cu credință, există o tainică pregustare a învierii.
Învierea nu este o metaforă frumoasă, ci o invazie a realității veșnice într-o lume de umbre. Este dovada că moartea nu are ultimul cuvânt și că trupul, atât de fragil, va fi, într-o zi, îmbrăcat în slavă. Este vestea că ceea ce pare sfârșit e, de fapt, început.
Părintele Stăniloae ar fi adăugat că învierea nu este doar o promisiune viitoare, ci o lucrare tainică ce începe în Biserică, în fiecare suflet care se deschide iubirii lui Hristos. Că viața veșnică nu începe după moarte, ci din clipa în care iubirea Lui ne transfigurează.
Că fără Hristos cel Înviat, totul e absurd,dar cu El, până și cea mai neînțeleasă durere poate deveni calea spre lumină. Hristos nu a înviat ca să ne impresioneze, ci ca să ne scoată afară, în lumină, din catacombele fricii. Hristos nu a înviat pentru a produce o minune în calendare, ci pentru a smulge inima noastră din ghearele groazei.
Viața veșnică nu este o consolare pentru suferință. Este împlinirea sensului. Și poate cea mai mare frumusețe a vieții veșnice este că nu vom dori niciodată să plecăm de acolo. Nu pentru că vom fi legați de ea, ci pentru că vom fi liberi cu adevărat - iar libertatea ne va spune: rămâi, căci aici este Iubirea care nu moare.
Este parfumul iubirii desăvârșite, al florilor care nu ofilesc, al sufletelor sfințite. Este mireasma rugăciunii împlinite, a ierbii neatinse de moarte, a aerului plin de har. Cântarea sfinților nu obosește, ci înalță, și niciodată nu se repetă, fiind mereu nouă, mereu veșnică. Bucuria nu este acolo un sentiment trecător, ci însăși țesătura existenței. Este starea sufletului îmbrățișat de Dumnezeu.
Toate întrebările vor fi îmbrățișate de un singur Răspuns: prezența vie a lui Dumnezeu. E doar încredere, comuniune, pace. Acolo, sufletul nu mai vrea nimic - pentru că îl are pe Dumnezeu.
E întoarcerea fiului risipitor acasă - și casa e Veșnicia. Mizantropul nu vrea să mai iubească pe nimeni. El uită că oamenii sunt ca dulapurile vechi din podul bunicii: par scorțoase, dar dacă le deschizi, s-ar putea să găsești o comoară. Nu vrem să-L pierdem pe Dumnezeu pentru că, în adâncul ființei, știm că fără El ne pierdem pe noi înșine.
Căci omul fără Dumnezeu nu este decât o umbră care caută Soarele, o frunză smulsă din pomul vieții. Fără El, sufletul nu știe cine este, nici pentru ce trăiește. Dar cu El, chiar și în lacrimi e lumină, chiar și în moarte e nădejde.
Omul fără Dumnezeu e ca un prunc pierdut în pustie - plânge și nu știe încotro să meargă. Sufletul nu-și cunoaște nici chipul, nici rostul, căci a fost zidit pentru iubire, și numai în iubirea lui Dumnezeu își găsește odihna.
Să nu mai furăm - nici pâinea aproapelui, nici pacea lui.
Să nu mai bârfim - căci fiecare cuvânt rău rostit împotriva fratelui nostru e o rană adusă lui Hristos.
Să ne rugăm mai mult - nu cu multe vorbe, ci cu inimă smerită, căci rugăciunea curăță, înmoaie, aprinde iubirea.
Marius MATEI
Marius Matei
-
Desavarsirea omului in conceptia filocalica a parintelui Dumitru Staniloae
Publicat in : Lumea vazuta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.