Rigoarea conditiilor de experimentare si cea a dezvoltarii rationamentelor conditioneaza valabilitatea rezultatelor cercetarii. Nevoia de verificabilitate se exprima prin exersarea unei neincetate si sistematice judecari. Noul este pus in mod continuu pe jaratecul indoielii precum aurul se cere lamurit in foc. Or, in acest context, daca indoiala, opusa in mod antinomic increderii, face parte din miezul cautarii stiintifice, ne putem oare interoga, intr-un mod pertinent, asupra prezentei unor posibile, eventuale forme de credinta in insusi miezul demersului stiintific? Cele ce urmeaza, departe de a avea pretentia unui raspuns riguros, isi propun, cu mult mai modest, sa sugereze (doar) cateva piste de cercetare in aceasta directie. Charles Townes remarca deopotriva un alt aspect al credintei manifestata in actul stiintific: postulatul ca exista o realitate unica si obiectiva, care se manifesta printr-o ordine accesibila intelegerii tuturor. El aminteste in acest sens butada lui Einstein, gravata in holul Universitatii din Princeton: "Dumnezeu este subtil, insa nu malitios". Cu alte cuvinte, complexitatea si dificultatea pe care o experimentam in lume nu exprima nicidecum arbitrariu si lipsa de logica. Einstein se astepta sa obtina o solutie care sa descrie un univers inchis in sine, cu o raza de curbura independenta de timp. Or, matematicianul Alexander Fridman, studiind ecuatiile lui Einstein, ajunge la concluzia ca universul se dilata, si ca pe langa modelul inchis al Universului exista un altul, deschis. Einstein, initial critic al acestei viziuni, va fi nevoit sa o accepte ca fiind corecta: "consider ca rezultatele lui Fridman sunt corecte si pun teoria intr-o noua lumina", fapt de altfel constatat experimental in 1929, de catre astronomul american Edwin Hubble, cel care va pune in evidenta expansiunea universului. Verosimilitatea nu inseamna deci veridicitate, chiar si in cazul cercetatorilor celor mai straluciti. Exista, in fine, credinta manifestata sub forma primirii unor intuitii, a unor iluminari personale in care subiectul cunoscator stie, intr-un registru diferit de cel al dezvoltarii logice comune, ceva ce nu a fost supus inca verificarii. Iata in acest sens experienta relatata de Henri Poincare, dupa esecuri de luni de zile petrecute in cautarea unei solutii privind grupurile fuchsiene: Dand ca exemplu trei personalitati distincte ale cercetarii stiintifice, Sigmund Freud, Michael Faraday si Charles Darwin, el arata cum cei trei manifesta o incredere netarmurita in idealul lor, ideal pe care il urmaresc ca intr-o adevarata aventura de cunoastere. Aceasta credinta Francis Everitt o vede ca pe un fel de loialitate a celor trei fata de ei insisi si se traduce la modul concret prin placerea imensa cu care Darwin exploreaza lumea animala, prin angajamentul strict al lui Freud in favoarea demersului stiintific intr-un teritoriu in care acesta nu parea aplicabil, prin prudenta rafinata a lui Faraday care spune: "mai bine sa fim constienti, sau chiar numai sa banuim faptul ca facem greseli, decat sa fim in mod inconstient sau prea facil antrenati in a lua o eroare drept adevar". O a treia si ultima forma a credintei este pentru Francis Everitt cea "purificatoare". Ea necesita, spre deosebire de primele doua, o alegere morala, reprezentand solutia umana interioara vis-a-vis de dihotomia, chiar schizofrenia, care poate aparea intre calitatea muncii de cercetator si calitatea umana a cercetatorului. Parintele Razvan Andrei Ionescu
Posibile forme ale credintei in stiinta
Demersul stiintific al anticilor fusese enuntarea unor multiple posibilitati de intelegere, alternative, ale unui fenomen, fara a avea insa incredere in dobandirea unei cunoasteri sigure prin nici una dintre ele. Odata cu modernitatea, prin demers cartezian, indoiala sistematica si claritatea exprimarii devin exigente fundamentale ale gandirii stiintifice, iar preocuparea esentiala a cercetarii devine acum siguranta, certitudinea afirmatiilor sale. Pentru a fi sigura, stiinta se preocupa intai de toate in a fi o cunoastere verificabila. Ea supune unei critici cat mai riguroase orice parere, orice notiune, orice impresie generata de interactiunea cu mediul exterior. Se retin doar cele demonstrabile printr-o logica, formala sau experimentala, pusa in miscare cu ajutorul unui aparat critic.
O prima si fundamentala credinta a omului de stiinta este aceea investita in rationalitatea, respectiv in inteligibilitatea lumii in care traim. Este vorba de acel paradox einsteinian: "ceea ce va ramane vesnic neinteligibil in privinta lumii este mteligibilitatea ei". Totalitatea experientelor noastre senzoriale este de asa natura incat poate fi ordonata prin gandire - prin "operatii cu concepte si prin crearea si aplicarea anumitor teri functionale intre acestea, precum si prin coordonarea experientelor senzoriale cu conceptele". Acest lucru, afirma Einstein, nu va fi inteles niciodata . Afirmatia este puternica-faptul ca ratiunea noastra functioneaza ordonand interactiunea noastra cu lumea nu implica in mod necesar si explicatia de ce functioneaza. Noi constatam pur si simplu, si avem incredere ca explicarea prin demers rational este eficienta, si aceasta pentru ca intotdeauna pana acum a functionat. Iar demersul stiintific este o consecinta fireasca a acestei atitudini. Ceea ce-l determina pe Charles Townes, laureat al premiului Nobel, sa afirme:
"Omul de stiinta are nevoie de credinta atunci cand se pune pe lucru, si de o credinta inca si mai mare pentru a duce la bun sfarsit muncile cele mai dificile. De ce? Pentru ca trebuie sa se angajeze personal in a crede ca exista o ordine in univers si ca spiritul uman, si in fapt propriul sau spirit, e capabil sa inteleaga aceasta ordine. Fara aceasta credinta nu ar fi existat nici un interes sa incerci sa intelegi o lume presupus dezordonata si incomprehensibila. O astfel de lume ne-ar fi dus la epoca superstitiilor, cand omul gandea ca forte capricioase manipuleaza universul sau".
O alta forma de credinta pare a se manifesta la oamenii de stiinta prin intermediul paradigmei in interiorul careia isi dezvolta cautarile. Inserarea lor intr-o anume viziune asupra lumii scapa, cred, demersului strict stiintific. Ea intra in orizontul mai larg al unei structuri dobandite prin educatie si prin cultura si se exprima printr-un anume mod de asteptare in privinta raspunsurilor pe care le pot obtine. Deopotriva, aceasta viziune face manifesta, in planul strict al competentei stiintifice, increderea omului de stiinta in veridicitatea lucrarilor predecesorilor sau colegilor sai, lucrari care se configureaza ca forma de cultura, fie ea si de tip stiintific, prin care cercetatorul isi bazeaza propriul demers. De altfel, increderea in munca tuturor celor care formeaza la un anume moment comunitatea stiintifica o vedem ca pe o trasatura fireasca a gestului stiintific. Si este fundamental incredere intrucat nu are la baza verificarea efectiva a muncii celorlalti. Iata cum o caracterizeaza Jean Kovalevsky, fizician francez:
"Sunt om de stiinta. Inteleg metodele de cercetare si de rationare utilizate de colegi, dar in 99% din cazuri sunt incapabil sa le verific experientele [...]. Pentru mine [...], actiunea ARN-ului sau neurotransmitatorilor, calculul predicatelor, teoria quarcilor sau organizarea cristalelor
lichide este (un fel de, n.n) ebraica. Cu toate acestea, am incredere in colegii mei si cred in rezultatele lor, in acelasi mod in care si ei au incredere atunci cand le prezint specialitatea mea stiintifica pe care, in general, nu o inteleg nici ei mai bine".
In cercetarea stiintifica intervin deseori si prejudecati. Sunt asteptari a priori, un fel de "cred ca asa ar trebui sa iasa ..." care se valideaza ulterior prin actul stiintific in sens pozitiv sau negativ. Pana la validare insa, le putem concepe ca pe o forma de credinta. De exemplu, dupa formularea teoriei generale a relativitatii, care arata ca in preajma corpurilor cu masa mare geometria euclidiana isi pierde valabilitatea, Albert Einstein si-a aplicat teoria intregului univers, folosind in locul distributiei normale a masei o distributie medie uniforma.
"[...] Peripetiile calatoriei m-au obligat sa uit de lucrarile mele matematice. Ajunsi la Coutances, am urcat intr-un omnibuz pentru nu stiu ce plimbare; in momentul in care am pus piciorul pe treapta, mi-a venit ideea - fara ca nimic din gandurile mele dinainte sa fi parut a o pregati - ca transformarile de care ma folosisem eu pentru a defini functiile fuchsiene erau identice cu cele ale geometriei neeuclidiene. [...] am avut numaidecat certitudinea adevarului.
La intoarcerea la Caen, am verificat rezultatul la rece, pentru a fi cu constiinta impacata".
Aceasta credinta este deci manifestata ca incredere netarmurita intr-o "certitudine" care se reveleaza interior, si care se poate verifica ulteriror "la rece", prin utilizarea aparatului de tip stiintific.
O posibila completare la cele sugerate pana acum ca directii de manifestare a credintei in gestul stiintific vine prin observatiile facute de fizicianul C. W. Francis Everitt. El sugereaza trei planuri ale participarii credintei in viata stiintifica, distingand intre credinta "conformista", credinta "aventuriera" si credinta "purificatoare". Credinta "conformista", al carei fond a fost sugerat deja mai sus, consista in a ne inclina in fata invataturii si credintelor comunitatii stiintifice:
" Este imposibil, veti spune, metoda stiintifica verifica totul prin experienta. Fara a mentiona numeroasele dificultati filosofice inerente acestui punct de vedere, raspund ca in practica acest lucru este fals. Cati fizicieni au verificat fiecare etapa, empirica sau logica, din cele care s-au succedat dupa cercetarile lui Galilei si pana la dinamica lui Hamilton? Noi verificam doar cateva derivate academice, esentialmente superficiale, si acceptam restul printr-un act de credinta".
Francis Everitt remarca disponibilitatea omului de stiinta, chiar si a celui mai revolutionar, de a accepta traditia mai curand decat de a o respinge. El vede aceasta disponibilitate ca fiind ancorata in credinta "conformista". O a doua forma a credintei pe care o propune Francis Everitt este cea "aventuriera".
-
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Conflict sau adeziune intre stiinta si credinta ?
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare
Publicat in : Editoriale -
Revelatie, intuitie si creativitate stiintifica
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.