Maica Domnului ocupă un loc deosebit de important în Biserica Ortodoxă, datorită faptului că ea este cea care L-a născut după trup pe Fiul lui Dumnezeu şi totodată „prima fiinţă umană care a realizat scopul întrupării - îndumnezeirea omului". Ei, care este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii", Biserica i-a rezervat un cult de supra- venerare şi a proclamat-o încă de timpuriu - la Sinodul III Ecumenic, Efes, 431 - Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu". Cinstirea excepţională de care s-a bucurat încă din epoca apostolică a făcut şi ca icoana sa să ocupe primul loc după cea a Mântuitorului Hristos.

Reprezentările Maicii Domnului se disting de cele ale tuturor celorlalte categorii de sfinţi atât prin diversitatea tipurilor iconografice, cât şi prin evlavia cu care sunt cinstite de către credincioşi. De asemenea semnificativ este locul pe care acestea îl ocupă în cadrul programului iconografic al bisericilor ortodoxe: bolta altarului şi icoana din partea stângă a uşilor împărăteşti, capandant al icoanei lui Hristos, pentru a le enumera doar pe cele mai importante.

Conform Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, icoana Maicii Domnului, ca şi cea a Mântuitorului Hristos, are o origine apostolică. Sfântului Apostol Luca i se atribuie zugrăvirea primelor trei icoane ale Preasfintei Fecioare, care deşi nu s-au păstrat până azi, au determinat formarea a trei tipuri iconografice majore, prezente până azi în iconografia ortodoxă: Eleusa (Miluitoarea), Hodighitria (Povăţuitoarea) şi Oranta (Rugătoarea). Această tradiţie este consemată întâia oară de istoricul bizantin Teodor Citeţul (secolul 6), care afirmă că icoana Hodighitriei zugrăvită de Sfântul Apostol Luca a fost trimisă din Ierusalim de către împărăteasa Eudoxia, soţia împăratului Teodosie II, surorii acestuia, Pulheria, care a aşezat-o în ctitoria sa din Constantinopol dedicată acestei icoane. Ulterior, icoana este menţionată şi de către Sfântul Andrei Criteanul (secolul 8), Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului (secolul 8) şi de către Epistola celor trei patriarhi către împăratid Teofil (secolul 9). De asemenea, o serie de texte liturgice fac referire la o asemenea tradiţie, afirmând că icoana zugrăvită de Sfântul Luca a fost prezentată Maicii Domnului, care a binecuvântat lucrarea Apostolului, spunând: „Harul şi puterile mele să fie cu acest chip“. Tradiţia Bisericii menţionează şi anumite icoane nefăcute de mână ale Născătoarei de Dumnezeu, dintre care cea mai cunoscută este cea întipărită în mod miraculos pe una dintre coloanele bisericii construite în Lidda (lângă Ierusalim) de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, icoană sărbătorită pe 12 martie. Minunea este menţionată de către Sfântul Andrei Criteanul, Gheorghe Monahul (secolul 9) şi de către Epistola celor trei patriarhi către împăratul Teofil.

Cele mai vechi reprezentări păstrate ale Maicii Domnului sunt câteva fresce din catacombele Romei, din secolele 2-3, înfăţişând Bunavestire (catacomba Priscillei), închinarea magilor (catacomba Priscilei, a Domitillei, a lui Calist etc.) şi pe Fecioara cu Pruncul în braţe (catacomba Domitillei).

Trăsăturile fizice ale Născătoarei de Dumnezeu au fost transmise de-a lungul timpului atât prin intermediul reprezentărilor iconografice, cât şi cu ajutorul unor mărturii scrise, de dată târzie însă. Cea mai cunoscută descriere a chipului său îi aparţine istoricului bizantin Nichifor Calist (secolul 14), fiind ulterior preluată şi de către Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna: „Iar Preasfânta de Dumnezeu Născătoare a fost cu statura mijlocie, deşi unii zic a fi fost de trei coţi. Faţa o avea nici rotundă, nici ascuţită, dar întrucâtva prelungă; chipul îi era de culoarea grâului, cu părul ascuns gălbui; cu ochii vioi şi curaţi având în ei vederi (pupile) gălbui tocmai de culoarea olivelor (măslinelor), cu sprâncenele încovoiate, lungi şi puţin negre; nasul ceva cam lung, cu nările mijlocii, iar buzele trandafirii; cu mîinile lungăreţe şi cu degetele asemenea".

Maica Domnului este redată în veşminte specifice portului antic, cu părul capului acoperit. Ea poartă o tunică lungă până la pământ, de regulă de culoare albastră sau verde-închis, fiind fixată la încheieturi cu ajutorul mânecuţelor, realizate dintr-o culoare ocru-auriu. Peste tunică este aplicat un maforion de culoare roşu-închis mergând până la nuanţe maronii. El este o mantie largă, de formă trapezoidală (desfăşurată), care acoperă capul, umerii şi braţele, ajungând până la nivelul genunchilor, având marginile tivite cu fir de aur şi ornate de regulă cu franjuri. Pe maforion sunt aplicate trei steluţe - în dreptul frunţii si al celor doi umeri - care simbolizează pururea fecioria Maicii Domnului: înainte, în timpul şi după Naşterea Mântuitorului Hristos. Sub maforion se află un acoperământ care ţine părul strâns, având o culoare similară cu cea a tunicii. Dacă culoarea albastră a tunicii simbolizează curăţia deplină a Preasfintei Fecioare, în schimb roşul maforionului evidenţiază maternitatea dumnezeiască a Maicii Domnului, faptul că prin ea s-a înnomenit Fiul lui Dumnezeu.

Una dintre cele mai neobişnuite tipuri iconografice ale Maicii Domnului este cel numit Triherusa, „Cea cu trei mâini“, deoarece în partea inferioară a icoanei, sub mâna dreaptă a Maicii Domnului, care susţine Pruncul, se află aplicată o a treia mână. Originalul care a determinat apariţia acestui tip iconografic se află la mănăstirea athonită Hilandar. Istoria acestei icoane începe, conform tradiţiei, în secolul 8, în Damascul Siriei şi este legată de Sfântul Ioan Damaschin şi de lupta sa pentru apărarea cultului sfintelor icoane. Fiind ia acea vreme mare demnitar la curtea califului al-Walid I, el ar fi fost victima unei calomnii perfide puse la cale de împăratul bizantin Leon III Isaurul, care a declanşat lupta împotriva sfintelor icoane. Acuzat că ar fi pregătit un complot împotriva califului, Sfântului i s-a tăiat mâna dreaptă, pe care eerând-o înapoi, a aşezat-o la locul ei, petrecând toată noaptea în rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului şi cerând de la ea tămăduire. In vis a văzut-o pe aceasta venind spre el şi vindecându-i mâna amputată, cerându-i în schimb să scrie în continuare despre sfintele icoane. Trezindu-se dimineaţa, Sfântul Ioan şi-a găsit mâna lipită la locul ei şi drept ofrandă a lipit icoanei o a treia mână, replica în argint a propriei sale mâini.

Apoi retrăgându-se ca monah in Palestina, la lavra Sfântul Sava cel sfinţit, a luat cu sine şi icoana făcătoare de minuni Triherusa. Trecând mult timp, în 1217 a venit în lavră, ca pelerin, Sfântul Sava de la Hilandar, care a primit în dar de 1a. monahii de aici, printre altele, şi faimoasa icoană. După o scurtă şedere la Hilandar, el a fost ales arhiepiscop al Serbiei, în 1219 şi a părăsit definitiv Sfântul Munte. Icoana a rămas până în 1347 la Hilandar, când a fost oferită ca binecuvântare pelerinului sârb Kralis Duşan, de la care a ajuns în condiţii necunoscute la mănăstirea Studenita în Serbia. La începutul secolului 15, Serbia fiind cucerită de turcii otomani, părinţii mănăstirii, vrând să salveze icoana, au aşezat-o în spatele unui catâr, pe care l-au lăsat să plece pe calea rânduită de Maica Domnului. Acesta, străbătând Serbia şi Macedonia, a ajuns la Sfântul Munte, oprindu-se în apropierea mănăstirii Hilandar, unde a murit pe loc. Icoana a fost purtată în procesiune solemnă în mănăstire, unde a rămas până astăzi. De-a lungul vremii peste icoană a fost aplicată o ferecătură de aur, ce poartă circa 5000 de pietre preţioase, oferite ca ofrande de credincioşii ce au beneficiat de minunile săvârşite prin intermediul acestei renumite icoane.

Ştefan lonescu-Berechet
(Lumea Credinţei, septembrie-octombrie 2007)

Pe urmele Maicii Domnului, Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Pe urmele Maicii Domnului"

• Icoanele Maicii Domnului
  Publicat in : Editoriale
• Incoronarea Maicii Domnului, o icoana ortodoxa?
  Publicat in : Pictura

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: