Predică la Duminica a V-a după Rusalii - Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

Dreptmăritori creştini,

În Sfânta Evanghelie de astăzi, citim despre cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor, care, văzându-L pe Iisus apropiindu-Se de ei, au strigat: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt. 8, 29).

Prin această întrebare, ei arată că văd în Domnul un chinuitor. Cele două persoane aflate în prezenţa lui Hristos puteau profita de aceasta, ca să primească de la El pâinea şi apa vieţii, dar au ferecat uşile inimilor lor şi nu I-au permis lui Iisus să intre. Au preferat să stea în închisoarea sufletelor lor cu demonii, refuzând să deschidă uşa Mântuitorului, Care are putere asupra iadului şi a morţii.

 Iubiţi credincioşi,

A-I spune lui Hristos „Ce ai cu noi, Iisuse? Ai venit aici să ne chinuieşti?” e tot una cu a-I zice: „Vezi-Ţi de treburile Tale, Iisuse. Lasă-ne pe noi în pace. Întoarce-Te în Palestina. Urcă înapoi în Biblie. Întoarce-Te în Biserică. Du-Te oriunde, numai să nu ne deranjezi modul nostru de viaţă. Nu ai competenţa să ne judeci. N-am eu, oare, dreptul să-mi trăiesc viaţa mea? Ce ai cu mine, Iisuse din Nazaret?”.

Acesta e strigătul omului învăluit de păcate şi prins în vârtejul ameţitor al pasiunilor înrobitoare. Hristos, Care a venit pe pământ să caute şi să mântuiască pe cel pierdut, să dea odihnă celor împovăraţi şi pace celor tulburaţi, este un tulburător insistent care nu ne lasă să ne tihnească până ce nu Îl acceptăm pe El.

Poate ne întrebăm în ce fel ne tulbură Iisus spre a ne vindeca. În primul rând, ne tulbură prin ceea ce este, încât, privind la El, Modelul desăvârşirii absolute, vedem cât de josnică este condiţia noastră păcătoasă faţă de culmea sfinţeniei pentru care a fost zidit omul, acest „chip” al lui Dumnezeu.

În al doilea rând, ne tulbură prin aceea că, aflându-ne în prezenţa Sa, suntem conştienţi că nu suntem ca El, dar, prin mila lui Dumnezeu, trebuie să fim şi putem ajunge asemenea Lui.

Apoi, în al treilea rând, Iisus ne tulbură prin aceea că ne face să nu avem odihnă şi pace câtă vreme în lume şi în omenire este nedreptate, foame, ură şi păcat, împotriva cărora trebuie să luptăm, ca să fie instaurat binele şi frumosul în orânduirea noastră socială.

Numai când suntem tulburaţi sau încercaţi de Bunul Dumnezeu, noi privim în sus şi ne dăm seama că suntem în mâna Lui şi că El singur ne poate ajuta şi mângâia.

Există o istorioară despre un om care a fost întemniţat într-un turn. El nădăjduia să atragă atenţia trecătorilor. La început, a aruncat monede pe fereastră, dar fiecare trecător le-a adunat repede în buzunar şi şi-a continuat drumul grăbit, fără să privească în sus. În sfârşit, prizonierul a aruncat o piatră, care a lovit puternic pe un om. Acesta a privit imediat în sus ca să vadă cine a aruncat piatra.

Când Bunul Dumnezeu ne inundă cu binecuvântările Sale cereşti, noi rareori privim în sus să-I mulţumim, dar când piatra necazurilor cade peste noi, atunci trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne încearcă pentru a ne trezi din somnul păcatului, ca să privim mereu în sus, conştienţi că fără El nu putem face nimic (cf. In. 15, 5).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos voieşte şi îngăduie uneori să se tulbure conştiinţa noastră, să nu fim satisfăcuţi de noi înşine, să nu ne mulţumim cu ceea ce suntem şi avem, fiindcă are pentru noi un mod de viaţă mai bun, vrea să urcăm pe înălţimi care ne oferă orizonturi tot mai largi, doreşte să ne dea bunătăţi netrecătoare din vistieriile Sale cereşti.

Pe Cruce, Iisus S-a oferit Tatălui pentru noi, pe Cruce a învins moartea şi iadul. Iisus vrea să fie Pelerinul din noi, Care ne conduce spre plinătatea lui Dumnezeu. Dacă ne unim cu El în dăruirea Sa, amărăciunea se transformă în bucurie şi în noi se deschide izvorul vieţii.

Crucea este unica poartă prin care putem să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru fiecare cruce, Dumnezeu dă un dar foarte special, o putere de viaţă eternă, care e mai puternică decât moartea.

Fiecare cruce e o încercare şi fără încercare nu putem creşte. Toate crucile sunt, de fapt, daruri ale lui Dumnezeu pentru a creşte. Nu singure, ci unite cu Crucea lui Iisus, crucile noastre se transformă într-un tezaur foarte preţios.

Fie că ne place sau nu, Hristos ne tulbură, precum sună un ceas deşteptător în cameră şi ne trezeşte. Dar după ce, din iubire, ne trezeşte în multe feluri, Domnul nu ne sileşte să ne şi ridicăm din patul plăcerilor pământeşti şi al dorinţelor păcătoase.

Putem să refuzăm a ne scula şi a călca în voia poruncilor Sale. Aşa au făcut locuitorii din ţinutul Gadarenilor, care, simţindu-se deranjaţi în afacerile lor, temându-se că Iisus le-ar putea reduce câştigul, n-au suportat prezenţa lui Iisus în preajma lor şi L-au rugat să plece.

Cu alte cuvinte, deşi au fost treziţi, au refuzat să se ridice, s-au culcat din nou în acelaşi aşternut al nepăsării, al morţii întru nesimţirea fărădelegilor.

Grija noastră trebuie să fie ca să nu procedăm ca aceşti săteni de lângă Marea Tiberiadei. Când Îi spunem lui Hristos să plece de la noi, înseamnă că prezenţa Lui radioasă ne deranjează, fiindcă iubim păcatul nostru, beţia, desfrânarea, lenea, îmbuibarea, duşmănia, invidia, mândria.

Ne-am obişnuit cu astfel de patimi urâte, încât nu-L vrem pe Domnul în preajma noastră, ca nu cumva să ne facă să ne simţim vinovaţi.

Alţii Îl alungă pe Domnul de la ei, fiind disperaţi în aşa măsură că nu se mai simt vrednici de a fi mântuiţi. Unii ca aceştia Îi spun: „A fost timp cândva în tinereţea mea. Dar acum e prea târziu. Pleacă şi vesteşte Evanghelia la altcineva!”.

Atras în cursa lui Satana, omul însuşi devine o făptură care fuge de Dumnezeu. Mai sunt şi oameni care vor să creadă că nu există Dumnezeu, vor să stea departe de Biserică, încât Hristos să nu le tulbure vieţile.

În afara Bisericii nu-i condamnă nimeni, nici nu le examinează viaţa, dar în Biserică îşi vor recunoaşte păcatul, vor auzi de preţul sângelui divin vărsat pe Cruce pentru iertarea noastră, vor realiza cât de imensă a fost căderea strămoşilor în Eden, cât de mari au fost fărădelegile omenirii căzute.

Aşa că este mai uşor să rămână afară de corabia Bisericii, este mai uşor să-L exileze pe Mântuitorul din existenţa lor.

În romanul scriitorului rus Dostoievski, Fraţii Karamazov, când Iisus vine într-un cadru modern, El tulbură valorile umane atât de mult, încât Marele Inchizitor Îi cere să plece! „De ce a venit să ne tulbure?”, întreabă el.

Hristos Domnul a tulburat oamenii atunci; El tulbură oamenii astăzi. Lumea nu s-a schimbat mult. Noi nu vrem să fim provocaţi, schimbaţi, înfruntaţi, tulburaţi, deşteptaţi, răscumpăraţi sau transformaţi.

Mulţi dintre noi vor merge alături de Mântuitorul până la un punct. Punctul este atins atunci când descoperim că există un preţ – orice preţ – pentru a-L urma pe El. Şi atunci nu-L mai vrem în preajmă. Îi cerem să plece.

Dacă suntem oameni mândri, iubitori de sine şi de desfătările cărnii, lacomi de avere şi doritori să facem ceea ce ne place, atunci suntem stăpâniţi de diavolul şi vedem în Hristos un chinuitor care ne deranjează vieţile, vedem un tulburător care ne stă în cale. Şi atunci Îi cerem să ne lase în pace. Îi interzicem să intre în hotarele noastre, în casele şi în inimile noastre. În omenirea de astăzi, se aude strigătul „Ce ai cu noi, Iisuse?”. Acesta este strigătul legiunilor iadului, prin gura tuturor celor care-L refuză pe Hristos şi refuză mântuirea Sa.

Vindecat de demonizare, omul nu va mai striga aşa, ci va dori din adâncul fiinţei sale să se apropie de Mântuitorul şi să fie totdeauna cu El.

 Iubiţii mei,

Să ne fie limpede că Hristos ne va tulbura până la moarte, nu pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne face conştienţi de iubirea Lui iertătoare. Ne va tulbura prin încercări şi dureri, pentru ca să ne ridicăm ochii spre cele cereşti. Ne va tulbura prin semenii noştri aflaţi în necazuri şi nevoi. Ne va tulbura din dragoste, ca un medic care tulbură rana prin curăţire şi coasere, ca să se poată vindeca.

El se manifestă ca Tulburător dumnezeiesc spre a putea fi, mai eficient, un Tămăduitor dumnezeiesc, Doctor al sufletelor şi al trupurilor.

Creştinul trebuie să înţeleagă aceasta şi într-o atitudine de ascultare faţă de Dumnezeu, să-I fie totdeauna recunoscător, precum îndeamnă Sfântul Antonie cel Mare: „Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă Lui; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute pentru sănătatea trupului, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă”.

Dacă atunci când suntem încercaţi Îi spunem lui Dumnezeu „Da”, vom avea experienţa Apostolului Pavel de pe drumul Damascului, care se trezeşte şi din prigonitor, devine un Apostol de excepţie, unul dintre cei mai victorioşi creştini care au trăit vreodată în lume.

Ceea ce a făcut pentru Sfântul Pavel, face şi pentru noi, dacă alergăm în calea lui Hristos, Care vine la noi. Răspunzând la apelul dragostei Sale, să ieşim din mormântul morţii veşnice în care ne aflăm, şi vom avea o viaţă nouă, viaţă din belşug.

Odată ce L- am întâlnit să nu-L mai lăsăm să plece din hotarul inimii noastre, ci să-I spunem precum Apostolii la Emaus: „Doamne, rămâi cu noi” (Lc. 24, 29). Amin.

IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

• Predica la Duminica a cincea dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 5-a dupa Rusalii
• Predica la duminica a cincea dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 5-a dupa Rusalii
• Predica la Duminica a Cincea dupa Rusalii
  Publicat in : Predici de duminica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: