Logodna din Cer
Sfantul Ioan Gura de Aur, incercand sa surprinda drama Intruparii lui Dumnezeu, vorbeste despre logodna din Cer dintre neamul omenesc, omenitate, si Dumnezeu. Cum omenitatea, tradand logodna cea din Rai, decade tot mai mult, iar Dumnezeu tot mai mult incearca sa cheme inapoi, la starea dintai pe oameni. Face dar de indragostit muntii si apele, stelele si norii, mahrama cea de lumina a apusului si cea de borangic a cetei. Dar omenitatea nu s-a lasat sedusa. Apoi Si-a trimis prietenii cei mai buni, profetii si pe cel mai bun dintre prietenii Sai, Ioan Botezatorul. Nici glasurile lor n-au readus in simtiri pe oameni. Apoi, intr-un ultim efort, Dumnezeu L-a trimis pe Insusi Fiul Sau, nu in chip de ciclop sau urias, spre a-i infrica pe oameni, ci in chip de om, spre a uni intru Dansul iarasi cerul cu pamantul, trupul cu sufletul intru nemurire, spre a impaca iarasi barbatul cu femeia si celelalte toate stricate prin ruperea logodnei celei din asezarea Raiului. Iar Hristos a luat firea umana, a spalat-o, a reinvesmantat-o si S-a cununat iarasi cu ea. Iar patul de nunta al acestei nunti vesnic tainice este Crucea Golgotei (vezi in Panayetis Nellas, Omul - animal indumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1996).
Parabola Fiului Risipitor
Strasnica icoana a dragostei lui Dumnezeu. Iar Parabola aceasta, zisa a Fiului Risipitor, este unul din cele mai minunate cantece de dragoste ale acestei iubiri, careia Sfantul Macarie ii spune de-a dreptul "iubirea nebuna a lui Dumnezeu" (cf. Paul Evdokimov). Ca o noua Cantare a Cantarilor.
Noua ne este a talcui Evanghelia, cautand sa plinim cuvantul Icosului Duminicii acesteia: "Sa auzim Scripturile Mintuitorului nostru, Care ne invata totdeauna cu glasul Sau, despre cel ce a fost desfranat si in urma iarasi s-a inteleptit; si cu credinta sa urmam pocaintei celei bune a acestuia; si celui ce stie toate cele ascunse, cu inima smerita sa strigam: Gresit-am Tie, Parinte indurate, si nu suntem vrednici nici odinioara sa ne chemam fii ai Tai, ca mai inainte; ci ca Cel ce esti din fire iubitor de oameni, Tu primeste-ne si ne fa ca pe unul din argatii Tai".
Postul Mare
Textul acesta evanghelic a suscitat mereu o seama de comentarii care au facut ca tatal, fiul risipitor sau fratele lui sa se transforme nu de putine ori in membru de familie al celor care nadajduiesc mereu ca vor avea rabdare sa-si astepte fiii din nemerniceala lor sau - in cazul fiilor - ca vor afla atata deschidere pentru revenirea acasa cata a aflat fiul cel risipitor.
Era firesc ca, fie si numai in plan textual, imnografia sa scoata in relief aspectul alegoric al temei Evangheliei. Vecernia de sambata seara se deschide amplu prin cantarea ce zice: "In tara fara de pacat si plina de viata m-am increzut si, semanand pacatul, cu secera am secerat spicele lenevirii si, in loc de snopi, am gramadit stogurile faptelor mele, pe care nu le-am si asternut in aria pocaintei. Dar Te rog pe Tine, Cel dinainte de veci, lucratorul nostru Dumnezeu, vantura pleava lucrarilor mele in vantul milostivirii Tale si aduna grau: iertarea sufletului meu; inchizandu-ma in jitnita Ta cea cereasca si ma mantuieste" (Stihira I a lui Anatolie). Dar din izvorul acesta vadit se face planul dumnezeiesc al asezarii acestei Evanghelii pe a doua treapta a scarii luminoase a sporului in Hristos ce este Postul Mare. Revelarea dragostei lui Dumnezeu fata de lumea creata, oricat de atinse de cadere ar fi.
Cunoasterea de sine si cunoasterea lui Dumnezeu
De aceea, icoana care sporeste din text este aceea a tatalui risipitor. Caci el, tatal, isi risipeste averea si dragostea si asteptarea si lacrima si durerea. Iar contextul real este acela al bucuriei celei adevarate. Caci intoarcerea in fire a tanarului arata cele doua dimensiuni ale mantuirii: cunoasterea de sine si cunoasterea lui Dumnezeu. Caci zice cantarea exegetica: "Sa cunoastem, fratilor, puterea tainei, ca preabunul parinte, intimpinand pe fiul cel desfranat, care s-a intors de la pacat la casa parinteasca, il imbratiseaza - si iarasi ii daruieste cunoasterile slavei sale; si veselie de taina face celor de sus, injunghiind vitelul cel ingrasat; ca noi sa vietuim cu vrednicie Celui ce a junghiat, Celui iubitor de oameni, Parintelui si Celui slavit, ce S-a junghiat, Mantuitorului sufletelor noastre" (Stihira a II-a a lui Anatolie, Vecernie). Remarcati cum, ca si in Evanghelie, tensiunea textului are doi poli: tatal si fiul, Tatal si Fiul.
Supravegherea porcilor
Povestea nu-i simpla nici ea. Un fiu cere tatalui partea de avere ce i se cuvine. Pleaca intr-o lume a desfraului si imprastierii banilor (averii, mai corect, ca valoare mult mai importanta, caci in avere nu-s doar bani, ci si sudoarea tatalui, plangerile lui, asteptarile sale.) pana cand - cum ades se intampla -, golit de avere si de demnitate, ca sa supravietuiasca, alege cea mai de jos munca: supravegherea porcilor. Nu uitati doua lucruri: el, un iudeu, dupa descrierea lui Hristos, intre porci si nu porcii oricui. Ci ai unuia din "locuitorii acelei tari" (Luca 15, 15) pe care l-am putea in acelasi plan alegoric - sa-l identificam cu diavolul, asa cum Sfantul Ioan Gura de Aur o face, iar, dupa el, mare parte din exegeti. Ceva aprinde insa intoarcerea, venirea in sine.
Doua porunci fundamentale
Tinarul tine doua porunci fundamentale. Aceea care arata ca lui Dumnezeu I se cuvine respect - chiar pacatos fiind -, iar parte din respect era si neconsumarea carnii de porc - altfel spus, postirea. A doua, aceea pe care o uitam, din pacate, tot mai des: "Sa nu furi" (Porunca a VIII-a). Caci zice textul lucanic: "Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, dar nimeni nu-i dadea" (Luca 15, 16). Cu alte cuvinte, in toata decaderea lui ramasese scrupulozitatea religioasa, cea pe care o putem banui insurubata in sufletul lui de tatal care asteapta departe, dincolo de linia orizontului, prin educatie, prin lucru adanc si in timp.
"Gresit-am Parinte."
Sigur, pocainta lui e spectaculos-duhovniceasca. Ca si alergarea cu bucurie a tatalui inaintea lui, a tatalui care-si risipeste cu abundenta bucuria, a tatalui ce-l putem banui arc de rabdare incordat ce poarta in coarda sageata iubirii. Acestei tensiuni ne face partasi si textul Triodului: "Risipind bogatia darului celui parintesc, m-am pascut eu, ticalosul, impreuna cu dobitoacele cele necuvantatoare si, poftind hrana lor, lesinam de foame, nesaturandu-ma. Dar, intorcandu-ma la Tatal cel milostiv, strig cu lacrimi: Primeste-ma, ca pe un argat, pe mine cel ce cad la iubirea ta de oameni si ma mantuieste" (Stihira Octoihului, dupa Alfa-Vita). Cantarea ne aduce aminte ca nu critica la adresa tanarului cazut ni se cere cand ascultam Cuvantul lui Dumnezeu. Ci exercitiul venirii in fire laolalta cu el, caci toti, mai mult sau mai putin, "urmand glasului celui pierdut, striga: Gresit-am, Parinte, imbratiseaza-ma si pe mine ca pe acela si nu ma lepada" (Cantarea a 3-a, II).
Risipire de dar
Asadar, nu reactie de frate de fiu risipitor, acela care nu se poate bucura cu tatal cel risipitor, caci nu a plans cu el, nu a asteptat cu el, nu a rabdat cu el arsita focului desfranarii celuilalt. Fratele celui „cu inima saracita“ (Sedealna I) poarta cu el o risipire de dar mult mai grava decit a "hotului de margaritare", a celui care-mprastie averea cea vazuta. El calca in picioare de unic mostenitor toata dragostea tatalui, aceea care-l aseamana cel mai mult cu Dumnezeu - Tatal, aceea care - dupa Sfantul Nicolae Cabasila - Il reprezinta cel mai autentic pe Hristos, ca Iubitor de oameni. Dragostea aceea de cersetor care sta la usa si bate in nadejdea ca se vor gasi destui care vor avea taria de a-L chema in casa lor, pentru ca El sa ofere sederea la Cina tainica a Invierii.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
-
Predica la Duminica Fiului Risipitor
Publicat in : Predici de duminica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.