Sa iubim ca Dumnezeu . in Tacere - meditatie la Duminica Fiului risipitor
Duminica a doua din perioada Triodului, a Fiului risipitor, ne adanceste si mai mult in cautarile dupa iubirea negraita a lui Dumnezeu. Aceasta, doar daca intelegem ca pilda ce ni se propune este o paradigma a iubirii cu care Dumnezeu vrea sa ne copleseasca, mai ales pe cei care am ales sa ne instrainam de El si de iubirea Lui.
Pentru cei neinitiati aceasta afirmatie poate parea paradoxala. Cum sa iubesti pe cineva care nu vrea sa te iubeasca? Obisnuiti sa fim de cele mai multe ori tributari unei legi a compensatiei, uitam ca iubirea, in esenta ei, nu se incadreaza in limitele unei astfel de legi, mai ales atunci cand ea Il are ca izvor pe Domnul. A iubi doar pentru ca sunt iubit, desi e moral, nu e dumnezeiesc. Intelesul autentic al iubirii ni se deschide abia atunci cand invatam sa iubim ca Dumnezeu. Ori pilda fiului risipitor spre o astfel de iubire incearca sa ne initieze, adjectivand-o cu Tacerea (Lc. 15, 20). Ce vreau sa spun de fapt? Ca episodul cutremurator al intalnirii dintre Parintele iubitor si fiul ratacit se celebreaza in spatiul unei profunde taceri, pentru ca incandescenta iubirii le ”paralizeaza” orice cuvant. Ne asteptam poate, conform uzantelor contemporane, ca Parintele sa fie suficient de moralist cu odrasla, pentru ca totul sa se constituie intr-o lectie de viata, sau poate sa se lamenteze in fata propriului copil, exprimandu-si imensa suferinta pe care acesta i-a provocat-o. Numai ca nu se intampla asa. Totul e Tacere pentru ca totul e Iubire profunda, iar in aceasta profunzime a iubirii orice cuvant e inutil - si poate speria. Singurele care vorbesc despre iubirea Parintelui sunt atitudinile si gesturile: ”.tatal l-a vazut si i s-a facut mila si, alergand, i-a cazut pe grumaz si l-a sarutat.” Ele intregesc tabloul Tacerii.
Astazi se face foarte mare risipa de cuvant, incat totul e aproape numai cuvant, care de cele mai multe ori nu are acoperire interioara. Se iubeste verbal, in cazul cel mai fericit, cand nu se face patimas. Se insista pe ”declaratii de dragoste”, adesea pentru a ne incadra intr-un curent anume sau pentru a aseza pe soclu un snobism care sa ne fereasca de acuza de inadaptati social. Sa nu fim intelesi gresit. Nu dorim ca totul sa se consume platonic, dar credem ca e prea josnic in fata iubirii pe care ne-o propune Dumnezeu ca totul sa se traiasca pe exterior si verbal. Si mai e ceva. In fata acestor neputinte omenesti, pilda din Evanghelie, ne asigura ca iubirea lui Dumnezeu fata de noi oamenii este constanta si la aceeasi intensitate, indiferent de starea in care ne putem descoperi la un moment dat: de casnici sau de rataciti. Putem ajunge in situatia de a pierde totul, sau chiar sa ne pierdem pe noi insine, putem sa ne cufundam in abisul mortii, dar intotdeauna exista Cineva si ceva care nu se pierde si nu moare: e Dumnezeul nostru si Iubirea Lui cu care vrea sa ne intregeasca fiinta. O stim aceasta din Duminica a doua a Triodului. Sa ne ajute Domnul sa o si traim.
Pr. Ovidiu Barsan,
Parohia Sancraiu de Mures, jud. Mures
-
Tacerea si plansul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Tacerea
Publicat in : Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute
-
Tacerea care vorbeste
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.