De fiecare data cand incepe Postul Mare imi spun ca sunt ferm hotarat ca de aceasta data, pe toata perioada postului, sa ma pocaiesc cu adevarat in fata lui Dumnezeu… incep cu o ravna si cu o dorinta care ma uimeste si pe mine, insa repede realizez ca de fapt singura schimbare pe care-am facut-o in viata mea acum, este infranarea de la mancare! Mintea-mi este mai imprastiata decat era inainte, iar atunci cand se aduna se pierde in ganduri; trupul simte o osteneala mare, dar ramane credincios nevoilor lui; rugaciunea-mi este mult mai saraca decat alte ori, iar lacrima lipseste cu desavarsire.

Si totusi am ajuns in Duminica a patra a Postului, duminica dedicata Sfantului Ioan Scararul sau Sinaitul. Incercand o scurta analiza, aceasta scriere a Sfantului rezuma si reprezinta intreaga spiritualitate patristica de pana la ea, in acelasi timp o sistematizeaza punandu-o sub semnul unui simbol foarte sugestiv, acela al scarii si al treptelor pe care urcandu-le poate ajunge cineva la desavarsire, la unirea cu Dumnezeu. Pe cat de necesara este monahilor, pe atat de necesara este si crestinilor din lume, caci si unii si ceilalti au acelasi scop: unirea cu Dumnezeu.

Nu voi insista asupra acestei carti, cu toate ca importanta ei pentru noi este covarsitosare, ci simt mai degraba sa privim putin asupra pericopei evanghelice de astazi incercand sa ma exprim cu citate din Scara pentru a cinsti in acest fel inca odata pe Sfantul Ioan Sinaitul.

Iar Evanghelia ne spune: "In vremea aceea a venit un om la Iisus, zicandu-I: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Si, oriunde-l apuca, il arunca la pamant si face spume la gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Dar duhul, vazandu-L pe Iisus, indata l-a zguduit pe copil, iar acesta, cazand la pamant, se tavalea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal copilului: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: Din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat si in foc si in apa ca sa-l piarda. Dar, daca poti sa faci ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi. Iar Iisus i-a zis: Daca poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede. Si indata, strigand, tatal copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Iar Iisus, vazand ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat, zicandu-i: Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el! Si, racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incat multi ziceau ca a murit. Dar Iisus, apucandu-l de mana, l-a ridicat, iar el s-a sculat in picioare. Dupa ce a intrat Iisus in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate iesi, decat numai cu rugaciune si cu post. Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor si-L vor omori, iar dupa ce-L vor omori, a treia zi va invia. Ei insa nu intelegeau cuvantul si se temeau sa-L intrebe". (Marcu 9, 17-32)


Of, Doamne! Nu pot descrie agonia unui parinte pentru copilul sau, nu pot mangaia durerea lui oricat de mult as vrea, dar credeti-ma ca si eu - ca orice slujitor al Domnului- "sufar pana cand Hristos se va naste in inimile voastre" dupa cum spunea Sf. Ap. Pavel, si aceasta durere ne aseaza pe aceeasi pozitie in fata lui Hristos, caci "omul daca n-ar cunoaste durerea, nu ar cunoaste nici induiosarea omeniei, nici gingasia compatimirii…" (Jean Jacque Rousseau).

Bineinteles ca minunea aceasta descrisa de Sf. Ev. Matei, dar si de Marcu si Luca, pune in evidenta credinta, puterea credintei. Dar credinta naste nadejdea, nadejdea naste dragostea, iar dragostea face minuni, nu?. Avem acum prezentat un tata ce-si dorea sanatatea copilului, dar incepea sa-si piarda nadejdea, prin urmare credinta. Si "asa cum este cu neputinta unui mort sa umble, tot astfel e cu neputinta celui deznadajduit sa se mantuiasca" scria Sf. Ioan Scararul, iar El venise ca tot omul sa ajunga la cunostinta Adevarului si sa se mantuiasca.

Sf. Ev. Matei pune in lumina minunea facuta de Mantuitorul, dar sf. Ev. Marcu accentueaza lacrimile tatalui si acest strigat: "Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele…" (Marcu 9, 24). Probabil ca multi sunt de parere ca este intamplatoare intalnirea tatalui cu Mantuitorul, dar eu cred si marturisesc ca nu este! Pentru simplu fapt ca Hristos cauta pe cel pierdut, pe cel ce are nevoie, pe cel ce nu mai poate duce durerea, caci “daca Eu nu te-as fi cautat, tu nu M-ai fi putut gasi!.” spunea Blaise Pascal. Simplu, aceasta este credinta mea: m-a gasit inainte de a-L cauta eu, m-a iubit inainte de-a-L iubi eu…

Minunea este cel mai firesc lucru pentru Hristos, de altfel de aceea si venise in lume cu atata dragoste, iar "dupa natura sa, dragostea este asemanatoare cu Dumnezeu, atat cat este cu putinta muritorilor; dupa lucrarea sa, dragostea este o betie a sufletului; dupa insusirea sa, dragostea este izvorul credintei, abisul indelung-rabdarii, oceanul smereniei…" scria Sf. Ioan Scararul. Deci, El - Iubirea lucreaza pentru sufletul nostru, este izvorul credintei, intarire in rabdare si nemarginita smerenie… Doamne, ma copleseste aceasta iubire!

Nu putea sa lase acest parinte pe marginea prapastiei disperarii - apostolii nu putusera sa vindece copilul -, ci trebuia sa redea credinta si nadejdea atat de necesare aceastei vieti… Credinta fara nadejde nu exista, dar nici nadejde fara credinta! Asa cum nu poti desparti lumina de Soare (de Hristos), tot asa nici credinta nu o poti desparti de nadejde… Si pe cat de necesara este lumina pentru viata, pe atat de distrugatoare este necredinta pentru suflet, pentru viata!

"Nadejdea este o bogatie a bogatiei celei nevazute. Nadejdea este o comoara singura pe care si-o castiga sufletul in viata de aici, mai inainte de a dobandi comoara nepieritoare in ceruri. Aceasta este odihnitoarea ostenelilor, usa a dragostei, nimicitoare a deznadejdii, icoana a bunurilor care nu sunt de fata…" (Sf. Ioan Scararul). Cutremurator cuvant!. descoperirea adancului ce salasluieste in fiecare din noi: odihnitoarea ostenelilor si usa a dragostei fata de Dumnezeu!

Iar tatal, acest tata ce sta plangand in fata lui Hristos, acest suflet ravasit in totalitate de durere – durerea ce cu singuranta era mult mai mare decat suferinta copilului, acest tata se marturiseste sincer Domnului cerand ajutorul ce nu a intarziat sa vina. Acest tata ne invata cum sa ne marturisim Domnului!!!. "cand te marturisesti […] tine-ti ochii plecati spre pamant si, daca se poate, uda cu lacrimile tale picioarele lui Hristos…" (Sf. Ioan Scararul).

Doua lucruri avem de invatat de la acest tata: in primul rand - ca parinti ce am constientizat importanta cresterii si educarii copilului - trebuie sa-l ducem la Hristos; iar in al doilea rand, ca oameni - ca suflete ce si noi la randul nostru avem nevoie de vindecare - sa invatam sa ne marturisim ne-credinta, ne-pocainta, ne-iubirea…

Ingaduiti-mi sa concluzionez in felul urmator: nu credinta este cea mai importanta (caci si demonii cred, dar asta nu-i ajuta!), ci credinta in Hristos!. acea credinta ce-ti sopteste sa crezi din tot sufletul, din tot cugetul si cu toata puterea ta ca tot ceea ce ti se intampla este pentru binele tau, pentru mantuirea ta! Aceasta este credinta adevarata: sa crezi ca TOT ce ti se intampla este spre BINELE tau, spre MANTUIREA ta!!!

(Daca copilul nu era lunatic, ar fi ajuns tatal lui la Hristos?.)

Arhim. Siluan Visan

.

• Duminica a IV-a din Post - a Sfantului Ioan Scararul
  Publicat in : Duminica Sfantului Ioan Scararul
• Duminica Sfantului Ioan Scararul
  Publicat in : Duminica Sfantului Ioan Scararul
• Duminica inchinata Sfantului Ioan Scararul
  Publicat in : Duminica Sfantului Ioan Scararul