Dreptmăritori creştini,
În Duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti, Sfânta Evanghelie ne istoriseşte despre vindecarea unui tânăr, chinuit cumplit de „un duh mut”. Mişcat de suferinţa acestuia şi la rugăciunea tatălui său, Iisus Nazarineanul îl izbăveşte din ghearele necuratului diavol, care este crud (cf. I Pt.
Iubiţi credincioşi,
Din istorisirile Sfintei Scripturi şi din experienţa multor credincioşi, înţelegem că spusele despre diavoli nu sunt închipuiri copilăreşti de natură legendară. Diavolii sunt acei îngeri căzuţi din cer pentru că împreună cu Lucifer s-au răzvrătit împotriva Creatorului. Ei au fost aruncaţi în adâncul iadului, unde stau înconjuraţi de întuneric (cf. II Pt. 2, 4).
Duhurile rele sunt o realitate dramatică a lumii; mânioase pe Dumnezeu şi invidioase pe oameni, ele caută să câştige adepţi de partea lor şi să desfigureze creaţia. Satana, care i-a ispitit pe strămoşi în rai, pe dreptul Iov şi chiar pe Iisus a cutezat să încerce să-L tragă de partea lui, nu ne cruţă pe noi, fiii lui Adam, care suntem pe pământ ca pe un câmp de bătălie.
Având ca obiectiv distrugerea, diavolul goleşte viaţa sufletească de orice conţinut moral sănătos şi o duce la o stare de platitudine şi întuneric. Pentru a-şi duce la îndeplinire planurile, Satana, „cel ce înşală toată lumea” (Apoc. 12, 9), se travesteşte mereu, izbutind astfel să ademenească pe mulţi. Contând pe slăbiciunea firii omeneşti, diavolul nu se arată în zdrenţe şi mizerie, fiindcă în acest caz l-am respinge, ci în mantie regală, înconjurat de lumini atrăgătoare, purtând pe buze vorbe dulci şi amăgitoare. El seamănă în jurul nostru miraje ipocrite, plăceri vulgare, profituri pe căi necinstite şi exaltă bucuria de a trăi pe planul minor al vieţii.
El este asemenea femeii din Apocalipsă, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, având în mână o cupă de aur plină de urâciunile şi necurăţiile desfrânării sale (Apoc. 17, 4). El leagă plăcerile vulgare de goana după comori efemere, tulburând complet sufletul. Slujesc pe diavol şi ascultă de porunca lui: ipocriţii, invidioşii, bârfitorii, pârâtorii, beţivii, lacomii, hoţii, ucigaşii şi desfrânaţii, adică toţi cei ce aduc osanale păcatului şi-l preamăresc prin purtarea lor imorală, dând o direcţie întunecoasă vieţii şi rosturilor ei.
A fost un vechi fort în Belgia, despre care odată se credea că este imposibil să fie capturat sau distrus. Zidurile lui din beton armat erau groase de aproximativ 4 metri. Ele erau pline de tunuri montate pe turele transportabile. Şi totuşi, într-o zi, fortul a căzut doar la o mână de paraşutişti germani. Îmbrăcaţi în uniforme de soldaţi belgieni, înaintau grăbiţi spre gărzile fortului strigând: „Vin germanii!”. Cuprinse de panică, gărzile au deschis porţile ca să-i primească. Imediat ce au intrat, ei au copleşit şi au înfrânt gărzile. După aceea, au deschis larg poarta principală tovarăşilor lor germani, care i-au urmat în forţă. Fortul belgian a fost cucerit dinăuntru, fără ca tunurile lui să tragă vreo singură ghiulea.
Această istorioară ne aminteşte că atunci când duşmanul, diavolul, vine să ne ispitească, foloseşte întotdeauna diferite măşti. Dacă ar apărea la noi ca diavol, noi nu i-am deschide uşa să intre. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Satana vine mascat, „îşi ia chip de înger al luminii” (II Cor. 11, 14). Cu alte cuvinte, el pare drept, bun, precum un înger. Păcatul pe care ne ispiteşte să-l săvârşim, el îl prezintă nu ca pe ceva rău, ci ca pe ceva bun.
O majoritate copleşitoare de creştini, pur şi simplu, nu mai sesizează prezenţa şi acţiunea lui Satana în lume şi nu mai simt, deci, nevoia de a renunţa la lucrurile şi la slujirea lui, cum au promis în Taina Sfântului Botez. Aceştia nu mai discern evidenta idolatrie care impregnează ideile şi valorile în care oamenii trăiesc azi şi care determină, orientează şi aservesc viaţa, nu mai discern evidenta idolatrie tangibilă a păgânismului de altădată.
Ei rămân orbi la faptul că acţiunea lui Satana constă esenţialmente în a falsifica şi a contraface, a deturna de la semnificaţia lor reală înseşi valorile pozitive, a face ca albul să pară negru şi invers, a practica jocul subtil şi pervers al minciunii şi confuziei.
Se cunoaşte din istoria vieţii duhovniceşti că s-a arătat diavolul unui călugăr tânăr dar foarte îmbunătăţit, povăţuindu-l mereu la bine, până când cuviosul s-a încredinţat că acesta este un duh bun, trimis de Dumnezeu. După ce s-a încredinţat el, duhul i-a şoptit, într-o zi: „Iată că tu eşti drept şi bun, iar duhovnicul tău te persecută” (pentru că acela cu adevărat îl punea la anumite probe spirituale ca pentru începători). „Duhovnicul greşeşte; din ură şi gelozie, se poartă aşa cu tine. Mergi la el şi dacă şi de data asta te va ocărî, să ştii că e diavol întruchipat. Omoară-l!”. Şi aşa a făcut, nedându-şi seama că asculta tocmai de diavol, care ne amăgeşte prin şoaptele sale mincinoase, fiind „mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8, 44).
Spunând că „largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea” (Mt. 7, 13), Domnul arată că unul dintre principalele şiretlicuri ale diavolului este îndemnul: „Fiecare face aceasta! Nu poate fi rău!”. Aceasta este metoda folosită de diavol ca să ne deruteze. Aceasta este calea care duce la pierire, cum spune Domnul. Binele nu este bazat pe ceea ce fac toţi, ci este bazat pe voinţa lui Dumnezeu.
Binele este bine chiar dacă nu-l face nimeni. Răul este rău chiar dacă îl fac toţi. Hristos a spus că singura cale care duce la viaţă este cea care trece prin poarta cea strâmtă (Mt. 7, 14). „Viaţa” despre care vorbeşte Mântuitorul este viaţa veşnică, pe care o putem avea numai prin credinţa în El şi printr-o aleasă comportare morală. Toţi oamenii sunt confruntaţi cu alegerea destinului lor etern.
Calea lată este calea acestei lumi şi a tentaţiilor ei, dar ea se termină în ruina veşnică. Calea îngustă, calea credinţei în Hristos, conduce la cer şi la viaţa veşnică. Creştinul trebuie să lupte pentru a se înscrie între cei puţini aleşi, adevăraţii fii ai lui Dumnezeu, care au ales să urmeze calea îngustă şi calea grea ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu.
Vechiul fort din Belgia se credea să fie de necucerit până ce duşmanul a apărut deghizat. Duşmanul nostru întotdeauna apare mascat ca un lup îmbrăcat în piele de oaie. Unul din şiretlicurile lui este: „Nu poate fi rău! Priveşte! Fiecare face aceasta!”.
Să fim atenţi la şoapta sa vicleană, să nu deschidem uşa „vicleanului” (Efes. 6, 16). Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă: „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Ic. 4, 7). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Satana poate să ne biruiască doar în măsura în care e periculos un câine legat. Numai atunci putem fi muşcaţi de câine, când ne apropiem şi intrăm în cercul în care acesta se mişcă. Dacă nu intrăm în acea zonă periculoasă, animalul este inofensiv.
Aşa stau lucrurile şi cu primejdia pe care o prezintă duhurile care ne ispitesc la rău (I Cor. 7, 5; I Tes. 3, 5) şi ne asaltează cu şoaptele lor viclene. Dacă ştim că ele prin ispitire vor să ne facă părtaşi la chinurile iadului, atunci trebuie să ne ferim ca de foc de şoaptele diavolului şi să le respingem.
Iubiţii mei,
Prin moartea lui Hristos de pe Golgota şi prin Învierea Sa din morţi, s-au sfărâmat porţile iadului, iar puterea Satanei a slăbit mult. Totuşi, Dumnezeu pemite duhurilor necurate să ne ispitească pentru ca să dea prilej credincioşilor să se încununeze.
Fericitul Augustin zice: „Ispitele trebuie să fie. Căci cine poate fi încununat altfel decât dacă luptă corect? Dar unde este lupta dacă nu este vrăjmaşul care să atace?”.
Noi, creştinii, putem să ne apărăm şi să-l biruim pe diavol, folosind anumite arme duhovniceşti. Prima armă este CREDINŢA în Dumnezeu, pe care o avea şi tatăl demonizatului din Sfânta Evanghelie. Luminaţi de făclia credinţei, prindem înţelepciune cerească, ca şi Iisus şi îl izbim la pământ pe cel viclean, zicându-i: „Înapoia mea, Satano!”. De diavol ne putem apăra prin SEMNUL CRUCII, căci zice Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit”.
Dacă vrem ca cel rău să nu pună stăpânire pe noi, trebuie să folosim şi arma RUGĂCIUNII, cum ne îndeamnă Domnul: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt. 26, 41).
Rugăciunea trebuie întărită cu POSTUL, fiindcă Mântuitorul a spus că neamul demonilor iese din om şi se îndepărtează „numai prin rugăciune şi prin post” (Mt. 17, 21).
Datori suntem să ducem luptă neîncetată împotriva diavolului. Noi singuri suntem slabi, dar Dumnezeu ne dă o putere de rezistenţă neobişnuită, încât nimeni nu poate sta împotriva noastră (cf. Rom. 8, 31).
Să ne încredem, aşadar, în Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat „să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). Precum Domnul Însuşi ne învaţă, noi trebuie să ne rugăm mereu Tatălui ceresc, zicând: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Mt. 6, 13).
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul.
Pe aceeaşi temă
-
Sfantul Ioan Scararul
Publicat in : Duminica Sfantului Ioan Scararul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.