Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, prea desfrânaţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.

Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Mai înainte de a comenta pilda în sine considerăm că se impune sublinierea că finalul acesteia ar trebui redat altfel de cum a fost tradus, şi anume: „Că oricine se va înălţa, va fi smerit (se subînţelege că de către altcineva) şi oricine se smereşte, va fi înălţat“ (vers. 14).

Mai precizăm că se înţelege mai bine sensul pildei dacă se începe cu versetul 9, care ne lămureşte şi în ce context a rostit Hristos-Domnul această parabolă.

Evanghelistul Luca subliniază motivaţia ce L-a determinat pe Iisus să spună această pildă, ca să ne mai arate nouă, creştinilor, două lucruri foarte importante, dar mai cu seamă celor care au primit mandatul de a propovădui Evanghelia, şi anume că orice întâlnire a Lui cu oamenii, de diferite categorii sociale, o fructifica la maximum pentru a-i câştiga pentru Împărăţia lui Dumnezeu pe care o pregătea. Aşadar, la orice ospăţ sau cină, Iisus nu începea dialogul despre ultimele noutăţi pe scena politică a ţării, ori a lumii, nici despre evoluţia preţurilor, sau mai ştiu ce alte probleme ale vremii, ci trimitea imediat la învăţătura Sfintelor Scripturi, la modul cum trebuie înţelese, de ce trebuie ştiute şi cum se cuvine a le împlini în spiritul lor.

Să nu-i judecăm pe oameni la pauşal

Ei bine, când Domnul îşi începe cuvântul, pentru a fi cât mai convingător cu putinţă, îl leagă imediat de un fapt din realitate. Şi de această dată, Hristos îşi începe inegalabila-I învăţătură pornind de la realitatea că unii dintre fariseii timpului se credeau prea buni înaintea lui Dumnezeu şi îi priveau pe semenii lor cu dispreţ. Sfântul Luca menţionează acest amănunt ca să ne atragă a-tenţia că Hristos nu i-a considerat pe toţi fariseii timpului ca fiind nişte aroganţi şi făţarnici, ci doar unii dintre ei. Este o lecţie teribilă pentru noi, dacă vrem să luăm aminte, că nu avem nici un drept să-i judecăm pe oameni la pauşal, după profesia pe care o au, credinţa pe care o mărturisesc, sau nu o mărturisesc, şi maniera în care o practică. El nu s-a ghidat după un cunoscut silogism promovat de unii filosofi sofişti care zicea: „Atenienii sunt mincinoşi, persoana cutare este ateni-an, deci este mincinos“.

Meritele fariseilor

Rostind deci pilda de faţă, Iisus nu s-a referit la toţi fariseii vremii, fiindcă se ştie că făceau parte dintr-o elită intelectuală şi spirituală a vremii, iar acestora comunitatea iudaică le-a datorat enorm. Să nu se uite că, graţie abilităţii lor politice, a fost salvată naţiunea când intuind că iudeilor le lipseşte orice şansă de a se revolta împotriva Romei (66-70), fariseii s-au opus efectiv, încât Vespasianus i-a permis fariseului foarte influent al vremii Yohanan ben Zakkai să deschidă şcoala rabinică de la Jamnia. De fapt, cine erau fariseii? Etimologic, termenul de „fariseu“ este legat de rădăcina verbului ebraic „paraş“ cu sensul de „a separa“, dar şi „a explica“, încât numele lor, nici pe departe, nu era unul peiorativ, cum îşi închipuie unii, ci au căpătat acest titlu din două raţiuni; pe de o parte, fiindcă se ocupau consecvent cu studiul Torei (precizăm că „Tora“ iarăşi nu în-seamnă doar Lege, cum prea restrictiv au redat-o grecii când au numit-o „nomos“, ci şi învăţătură, instrucţiune), adică al învăţăturilor divine, pe care se luptau să le respecte în primul rând ei, şi în al doilea rând, să le implementeze în rândul poporului, conştientizând că prin respectarea ei se va ridica şi întări naţiunea. Pe de altă parte, se numeau aşa şi pentru că, graţie rigorismului vieţii reli-gios-morale, se deosebeau radical de restul poporului. Printre aceştia se găseau cărturari de elită care se ocupau cu comentarea Torei şi cu aplicarea acesteia la viaţa concretă. Graţie prestigiului lor erau foarte mult apreciaţi de poporul de rând, care îi asculta cu mult respect. Axaţi cu consecvenţă pe învăţătura biblică, fariseii învăţau, aidoma vechilor profeţi, că nerespectarea Torei a determinat exilul babilonic. Ba mai mult, s-ar putea afirma că graţie credinţei şi învăţăturii lor despre nemurirea sufletului, au pregătit pentru unii calea Evangheliei.

Dar şi păcatele lor…

Se ştie că mulţi iudei au trecut la noua credinţă propovăduită de Apostoli. Cu toate acestea, Evangheliştii nu-i prezintă într-o lumină favorabilă (cf. Mt. 12, 14; 22, 15; Luca 14, 16; 18, 10; 20, 20), dar nu-i vorba, aşa cum spuneam, de toţi fariseii, ci mai ales îi au în vedere pe unii învăţaţi ai lor care făceau caz de unele amănunte insignifiante ale legii (Luca 16, 14) care avantajau lăcomia unora sau mândria exacerbată (Luca 18, 10-14). Nu de puţine ori, unii farisei strecurau în Lege opinii prea personale (Mt. 16, 6; 22, 36; Mc. 8, 1; 12, 28 etc.) cu scopul vădit de a-şi crea un fel de monopol absolut cu privire la interpretarea ei. Cu alte cuvinte, Hristos le recu-noaşte calitatea de învăţători şi chiar îi îndeamnă pe ascultători să asculte de ei, dar să nu facă ce fac ei, şi le condamnă fanatismul în a le impune altora amănunte legale inutile şi imposibil de respectat ad litteram.

Hristos nu agreează rugăciunea fariseului fiindcă este una plină de aroganţă, deşi, când se numeşte pe sine „drept“, el spunea un oarecare adevăr. Termenul nu era înţeles pe atunci în sens juridic, ca astăzi, căci „a fi drept“ mai însemna şi „a fi milostiv“ sau chiar „a fi sfânt“, adică a duce un fel de viaţă conformă cu voia divină. Fără a generaliza scăderile unora dintre farisei, pre-cizăm că în vremea lui Iisus, ei se constituiau într-un fel de elită de oameni nobili şi curaţi la su-flet, oameni profund religioşi care îşi puneau toată încrederea şi chiar viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu, petrecând o mare parte din timp cu studiul Torei. De aceea şi erau foarte apreciaţi de oamenii simpli din popor, asupra cărora aveau şi o mare influenţă.

Dispreţul şi aroganţa în rugăciune, neplăcute lui Dumnezeu

Fariseul din pilda Domnului făcea parte din extrema cealaltă, am putea spune a formaliştilor fanatici, care puneau un mare accent pe aspectul formal al religiei fiindcă spune că stătea drept, nu neapărat în picioare, ci cu o ţinută ostentativă, provocatoare, ca să fie observat de toţi, şi de departe. Dar nici acest fapt n-ar fi atât de deranjant în ochii Domnului, cât predispoziţia de a-l dispreţui pe cel care nu-i asemenea lui. Iisus nu agreează defel o inimă dispreţuitoare şi nu poate fi de partea lui fiindcă El a probat că este plin de tandreţe şi milă faţă de toţi cei dispreţuiţi, marginalizaţi, desfiguraţi chiar de lepră şi de păcat, iar Dumnezeul descoperit oamenilor de Iisus este şi El Unul al milei, care caută oaia cea rătăcită şi n-o uită cu dispreţ, ci porneşte degrabă în căutarea ei, ca s-o readucă la staul, unde să fie în siguranţă, alături de celelalte. Experienţa umană probează că în familiile cu un copil născut bolnav, sau cu deficienţe fizice, ori de altă natură, inimile părinţilor găsesc mai mult loc pentru el, iar nu dispreţ şi oroare. Fariseul, chiar dacă a sporit zeciuiala poruncită de Lege, oferind mai mult decât prevedea Legea, a uitat un lucru esenţial, şi anume că cele ce se strângeau din zeciuieli erau destinate celor oropsiţi cărora nu trebuie să le oferi cu dispreţ. Declarându-şi autosuficienţa, fariseul implicit îl recomanda lui Dumnezeu pe vameş ca pe un spurcat, numai că nu i-a zis aceluia direct, aşa cum scrie Isaia despre unii că se credeau sfinţi şi exclamau cu îngâmfare: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine“ (cap. 65, 5). Dar Domnului nu-i plac astfel de lăudăroşi despre care declară: „Aceştia sunt ca un fum care se urcă în nările Mele, o văpaie care arde fără de sfârşit“ (vers. 6). Chiar dacă în esenţă tot ceea ce spune fariseul nu-l trădează a fi un ipocrit, fiindcă era cu totul adevărat ce zicea, el nu a fost osândit pentru ceea ce a spus, ci pentru ceea ce n-a spus.

Preaslăvirea fariseului

Rugăciunile iudeilor încep prin a-L preaslăvi pe Dumnezeu, ori acest om se preaslăveşte doar pe sine şi Îi mulţumeşte Domnului pentru ceea ce este el, nu pentru ajutorul primit ca să ajungă o astfel de bunătate de credincios, cum nici chiar Dumnezeu nu visa. Interesant este că iudeii au instituit şi alte posturi decât cel de Ziua marii Ispăşiri poruncite de Domnul, şi acelea erau pentru păcatele poporului. Întrucât fariseul credea că el nu are nici un păcat, se lăuda Domnului că posteşte şi în locul altora. Pe de altă parte, menţionăm că nu-i singurul caz de astfel de rugăciune pe care o auzim fiindcă Talmudul ne relatează o rugăciune foarte asemănătoare, rostită de rabinul Nadhunya ben Ha Kana, în jurul anului 70 d.H. care zice: „Îţi mulţumesc Ţie, Domnul Dumnezeul meu, că mi-ai făcut parte alături de cei care stau în Beth ha-Midrash (casa învăţăturii) şi că nu m-ai pus alături de cei care stau la colţurile uliţelor; că pot să mă trezesc devreme, cum se trezesc şi ei devreme; însă eu mă trezesc devreme pentru cuvintele Tale din Tora, pe când ei se trezesc devreme pentru vorbe uşuratice; că muncesc, precum muncesc şi ei; însă eu muncesc şi primesc răsplată; eu alerg, precum aleargă şi ei, dar eu alerg spre viaţa lumii viitoare, în timp ce ei aleargă spre groapa nimicirii“ (Cf. W. Harrington, Il parlait en paraboles, Editions du Cerf, Paris, 1967, p. 119).

Cuvintele lui Iisus despre fariseii care-i dispreţuiau pe ceilalţi sunt foarte blânde faţă de in-toleranţa unora dintre ei în chestiunile formale ale religiei şi mai cu seamă faţă de dispreţul arătat poporului pe care-l numeau blestemat, că nu cunoştea Legea şi care nici nu trăia ca şi ei (In. 7, 49; 9, 34; Rom. 2, 17). Nu-şi puneau problema că dacă acel popor blestemat s-ar fi ocupat, ca şi ei, exclusiv cu studiul şi învăţarea Legii, cine ar mai fi muncit pământul ca ei să-şi poată procura de la piaţă cele necesare din care să dea şi zeciuiala.

La finalul pildei, fariseii de faţă, pentru care a şi rostit-o, s-ar fi aşteptat ca Iisus să le spună că „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi“ (In. 9, 31), ori nu-i exclus să fi crezut că meritele fariseului erau atât de mari, încât Dumnezeu ar fi fost dispus, ba chiar constrâns, să-l ierte şi pe vameş. Prin pilda de faţă, Iisus încearcă să-i readucă pe unii farisei la realitate, să-i determine a-şi revizui comportamentul nefiresc al unor oameni religioşi a căror credinţă putea devia spre fanatism. Prin ea, Hristos ne învaţă să evităm exemplul aceluia de a face din religie un simplu spectacol, la care să-l invităm pe Dumnezeu.

Cuvintele vameşului, model de rugăciune în Biserica Răsăritului

Cât îl priveşte pe vameş, acesta era pentru mulţi iudei ai vremii tipul omului păcătos, al decăderii morale ajunsă în treapta cea mai de jos. Menirea lui fiind aceea de a strânge impozitele, se preta adesea şi la acte de violenţă, ca să strângă cât mai mult, păstrând şi pentru sine din munca altora. Vameşii erau urâţi, nu doar din cauza bogăţiei strânse din silnicii, ci şi pentru că făceau jocul asupritorilor romani. Ba mai mult, erau şi necuraţi, întrucât din cauza meseriei erau acuzaţi şi de idolatrie. Să nu se uite că monedele romane din argint aveau pe ele efigia împăratului, care i-a ocupat pe iudei, cu inscripţia care-i proclama divinitatea. Din toate acele cauze, vameşul care se ruga cu fariseul întrunea în persoana sa toate relele la un loc.

Şi totuşi se referea şi el tot la sine în rugăciune, cu diferenţa că punea înaintea lui Dumnezeu umilinţa şi lacrimile, şi nu se compara nicidecum cu alţii, fiindcă se simţea pur şi simplu copleşit de multele păcate pe care nu le mai spune lui Dumnezeu, ci zice doar: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“. De aceea doar cu vameşul se împlineşte ceea ce s-a zis prin profetul Isaia: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui care cade în leşin“ (cap. 42, 29). Pentru cei care au tendinţa să cadă în autosuficienţa fariseului, Sfântul Ioan are un cuvânt asemănător celor din Bi-sericile Asiei când zice: „Pentru că zici, sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic; şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“ (Apoc. 3, 17-18). Aşadar, celui care crede că este îmbrăcat cu toate virtuţile, Dumnezeu îi poate arăta că de fapt este gol.

Unii comentatori ai pildei consideră că cele două modele de rugăciune ar fi de fapt icoana celor dintâi rugători ai omenirii, Cain şi Abel. Chiar dacă textul nu spune din ce motive n-a fost agreată rugăciunea lui Cain, nu-i greu de intuit că şi acela s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu, cu aceeaşi pretenţie ca şi fariseul, că ar fi cu totul curat şi drept, şi de aceea a şi căzut.

În concluzie, ni se propune să luăm în calcul faptul că Dumnezeu are cu totul alte criterii de evaluare a faptelor omeneşti. Prin această pildă ni se atrage atenţia că ne înşelăm de multe ori când îi considerăm pe unii sfinţi, iar pe alţii îi dispreţuim ca mari păcătoşi, deoarece înaintea lui Dumnezeu lucrurile pot sta cu totul diferit. Prin pilda de faţă, Hristos ne îndeamnă totuşi, chiar şi fără cuvinte, să facem ceea ce făcea fariseul, dar să nu repetăm vorbele lui înaintea lui Dumnezeu, şi să nu facem ceea ce a făcut vameşul în viaţa lui păcătoasă, dar să rostim vorbele aceluia înaintea lui Dumnezeu. Vameşul ştia că: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“. Să ţinem seama de cuvintele Domnului, care spune: „Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului, dum-nezeului tău., şi vă voi curăţi de toate întinăciunile voastre“ (Ier. 3, 13; Iezechiel 36, 25). Să ne reamintim că rugăciunea vameşului, dimpreună cu cea a tâlharului pocăit de pe cruce, a devenit în Biserica de Răsărit model pentru rugăciunea inimii.

pr. prof. univ. dr.

Petre SEMEN

Sursa: ziarullumina.ro
 

.

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului