Predica la sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci. Dumnezeu nu iubeşte suferinţa oamenilor*

Această a doua sărbătoare a anului liturgic este consacrată celebrării tainei Sfintei Cruci. Prăznuirea Crucii a fost fixată astfel la începutul anului bisericesc tocmai pentru a sublinia faptul că Sfânta Cruce este cea care dă sens vieţii noastre creştine şi tuturor eforturilor noastre de ucenici ai lui Hristos.

Intr-adevăr, Crucea ne revelează programul întregii noastre vieţi creştine. Să ne gândim la cuvintele Mântuitorului Care spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8,34).

Crucea conţine în ea ceva paradoxal. Sfântul Isaac Sirul scrie în Cuvintele despre sfintele nevoinţe că „Dumnezeu nu voieşte suferinţa oamenilor". Suferinţa nu are nici o valoare în sine, ea nu are, ca atare, vreo însemnătate înaintea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, este urmarea şi semnul despărţirii omului de Dumnezeu. De cele mai multe ori, ea reprezintă consecinţa directă sau indirectă a păcatelor oamenilor. Ea este, aşadar, efectul şi semnul despărţirii omului de Dumnezeu; dacă omul ar fi unit întru totul, în profunzime cu Dumnezeu, el s-ar afla dincolo de orice suferinţă, nu ar simţi-o deloc, însă nu aceasta este condiţia noastră comună de aici, de pe pământ.

De ce a vrut atunci Domnul ca renunţarea, suferinţa asumată şi Crucea să reprezinte calea spre împărăţia cerurilor, calea spre unirea cu Dumnezeu? Nu fiindcă suferinţa I-ar fi bineplăcută, sau fiindcă ar dori-o. Dumnezeu nici măcar nu avea nevoie de suferinţa lui Hristos. Suferinţa şi moartea existau pe pământ din momentul căderii în păcat a protopărinţilor noştri. Iar de-a lungul mileniilor, căderea tot mai profundă în păcat a atâtor generaţii omeneşti şi îndepărtarea lor din ce în ce mai mare de Dumnezeu nu au făcut decât să sporească neîncetat această suferinţă.

Atunci, Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său pentru a lua asupra-Şi suferinţa oamenilor şi a o transforma în mijloc de renunţare consimţită la eu, în manifestare a iubirii Sale faţă de Tatăl şi faţă de oameni, distrugând-o astfel din interior şi inversându-i sensul. Din acel moment, suferinţa trăită prin unire cu Hristos este pentru noi, aici pe pământ, în condiţia noastră prezentă, cel mai eficient mod de a face să crească şi să sporească în noi iubirea cea adevărată.

Suferinţa trebuie să devină astfel pentru noi un mod de a ne exprima dragostea de Dumnezeu şi de oameni. De cele mai multe ori, lumea numeşte dragoste ceva ce nu este, în fond, decât o dorinţă de a te bucura de celălalt, de a găsi în el o compensare afectivă, fără a-l recunoaşte ca atare şi a-l accepta în alteritatea sa. Această falsă iubire nu este decât o căutare disimulată şi dezamăgitoare de sine. De aceea o îndrăgostire la prima vedere de cineva este cel mai adesea urmată de despărţiri şi neînţelegeri ulterioare reciproce. Iubirea adevărată constă în renunţarea la sine, la propriul ego, la orice formă de egoism. Din păcate, foarte adesea, căutarea fericirii fizice, a liniştii, a unui anumit prestigiu personal duc la egoism, la satisfacerea unei voinţe ascunse de plăcere şi de dominare a celorlalţi, la tendinţa de a ne considera centrul universului.

Renunţarea la toate acestea înseamnă în mod inevitabil introducerea suferinţei în viaţa noastră. Subliniez faptul că această renunţare şi această suferinţă nu sunt bune decât dacă sunt semnul şi urmarea unei renunţări la egoismul propriu şi ale dorinţei de a ne încredinţa întru totul voii lui Dumnezeu, de a ne lăsa în grija iubirii Sale părinteşti şi de a ne deschide către ceilalţi, de a ne deschide către El dăruindu-ne celorlalţi. în mod paradoxal, aceste renunţări, aceste suferinţe acceptate vor deveni izvorul unor bucurii deosebit de profunde, lipsite de orice urmă de egoism, al celor mai mari bucurii pe care le poate trăi omul. Acest lucru se poate exprima în mai multe feluri în viaţa noastră.

Cum anume putem, în mod concret, să facem loc suferinţei ca „ofrandă de iubire" în viaţa noastră de zi cu zi? Prin post, printr-o anumită austeritate de viaţă asumată în mod voit şi deliberat. Fiind asumată în mod deliberat, o asemenea suferinţă voită va fi cu atât mai uşor expresia iubirii lui Dumnezeu, a căutării Lui, a preferării cuvintelor Lui în locul tuturor bunătăţilor pământeşti. Mai putem, de asemenea, să facem acest lucru prin acceptarea, cu nădejde şi iubire faţă de Tatăl nostru ceresc, a tuturor suferinţelor şi încercărilor cu care ne confruntăm de-a lungul vieţii: încercări fizice datorate bolii sau bătrâneţii, încercări şi dificultăţi ce pot apărea în viaţa profesională, încercări care ne pot veni de la alţii, sau, într-o familie, încercarea de a suporta uneori o soţie mai greu de mulţumit sau un soţ cu caracter mai neplăcut.

Toate acestea sunt crucea noastră, nu un bun în sine, deoarece Dumnezeu nu le-a vrut, însă El a îngăduit ca ele să se întâmple pentru ca, de la nivelul condiţiei noastre de păcătoşi, să le transformăm, cu ajutorul harului Său, în expresia renunţării la noi înşine din iubire pentru ceilalţi, pentru aproapele; iar dacă în această iubire de aproapele îl căutăm cu adevărat pe Dumnezeu, atunci toate suferinţele vor deveni cale spre înviere, conţinând deja într-o anumită măsură, slava şi bucuria nesfârşită a învierii.

Dacă acceptăm aceste neplăceri, dacă acceptăm tot ceea ce ne face să renunţăm la confortul şi plăcerea noastră trupească şi la toate formele iubirii egoiste de sine, dacă acceptăm cu adevărat toate acestea, vom putea simţi în adâncul inimii, vom putea descoperi acolo o bucurie tainică, o pace şi o lumină care sunt deja lumina învierii.
Cred că aceasta este învăţătura Liturghiei care proslăveşte taina Sfintei Cruci. Această taină ne face să pătrundem cu adevărat, încă din această lume, în intimitatea Persoanelor dumnezeieşti. Desigur, Persoanele divine nu suferă, nu există suferinţă în sânul Sfintei Treimi: viaţa divină este pace nesfârşită, fericire fără margini şi bucurie desăvârşită. Această bucurie este însă una cu totul opusă faţă de ceea ce crede lumea că ar fi bucuria şi fericirea. Este vorba despre bucuria renunţării la orice ego, la orice închidere în sine, la orice spirit de proprietate, în aceasta constă esenţa vieţii divine: Persoanele dumnezeieşti sunt întru totul dăruite unele celorlalte, întru totul abandonate unele celorlalte, complet transparente una faţă de cealaltă.

Din veşnicie, Tatăl îl naşte pe Fiul şi îi dă Acestuia tot ce este; Fiul este Fiu, nu este decât Fiu şi Se raportează întru totul la Tatăl, nu are ego, ca să spunem aşa, şi acelaşi lucru este valabil şi pentru Sfântul Duh, care este Iubirea subzistentă pe care Tatăl o face să se odihnească în Fiul şi care de la Fiul se întoarce înapoi la Tatăl şi care este astfel legătura vie dintre Persoanele divine ale Tatălui şi Fiului. Taina Sfintei Treimi este taina iubirii desăvârşite, a iubirii şi a bucuriei desăvârşite în dăruirea totală de sine. Fiecare dintre Persoanele Sfintei Treimi este cu adevărat o persoană: Dumnezeu îl naşte pe Fiul Său ca pe o persoană diferită de El, îl face să purceadă pe Duhul Sfânt ca pe o persoană diferită de El. Şi totuşi, aceste trei Persoane sunt un singur Dumnezeu, fiindcă nici una nu are nimic al ei, fiecare este ceea ce sunt şi celelalte două, toate trei sunt total transparente una faţă de cealaltă. Participarea noastră la taina Sfintei Cruci ne face să pătrundem în această taină a Preasfintei Treimi, să ne împărtăşim din această viaţă divină care este iubire totală, o iubire care, dacă nu întâmpină în noi nici un obstacol, devine cu adevărat îndumnezeitoare, conducându-ne către bucuria desăvârşită, în lumina neînserată, în dăruirea şi bucuria desăvârşite care sunt viaţa Sfintei Treimi.

Spun uneori că Hristos nu este într-o stare mai puţin sacrificială, nu este mai puţin răstignit astăzi în cer decât odinioară pe Golgota. Pe Golgota, firea Sa omenească cuprindea întreaga omenire, aşa cum era ea după căderea în păcat; El, Care era fără de păcat, Care nu avea păcate personale, îşi asuma şi lua asupra Sa mulţimea de păcate, de întunecime, de refuzuri acumulate de oamenii din toate timpurile. De aceea dăruirea Sa totală de Sine s-a împlinit în suferinţă. Insă transformând această suferinţă în expresia dăruirii şi a iubirii Sale nemărginite a distrus-o din rădăcină, iar prin moartea Sa, a omorât moartea şi suferinţa, care au dispărut în bucuria învierii. Simţim şi noi aici pe pământ, în adâncul inimii, această bucurie divină, încă tainică, atunci când facem din crucile noastre de zi cu zi şi din suferinţele noastre o comuniune cu Crucea lui Hristos.

Acestea sunt perspectivele imense pe care ni le deschide taina Sfintei Cruci. Insă dacă rămânem legaţi de eul nostru, de refuzurile noastre, de propriile noastre satisfacţii, de dorinţa noastră de stăpânire şi de putere, nu facem decât să ne închidem, din păcate, în faţa acestei bucurii care ne este dăruită şi să nu apreciem darul lui Dumnezeu. Iar viaţa noastră nu va avea mai puţine încercări, sau contradicţii, suferinţe, ci acestea vor fi roadele unor asemenea opţiuni.

Să ne ajute Dumnezeu ca puterea şi harul Sfintei Cruci a Mântuitorului să biruiască întru totul în noi, asupra tuturor obstacolelor şi rezistenţelor noastre, pentru a putea să devenim părtaşi la această bucurie deplină a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, Cărora Li se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Placide Deseille

* Rostită la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului" de la Solan, la 14 septembrie 2008.

Cununa binecuvântată a anului creştin. Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Cununa binecuvântată a anului creştin. Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic"

• Biserica Inaltarea Sfintei Cruci - Volovat
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Predica la Inaltarea Sfintei Cruci
  Publicat in : Predici la sarbatori

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: