Sfântul Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în orăşelul Silivria din nordul Greciei, provincia Tracia. Deşi locuită de greci, întreaga regiune se găsea de aproape patru sute de ani sub ocupaţie turcească. O mare parte din ea, incluzând şi Silivria, a rămas în componenţa statului turc până astăzi. Se trăgea dintr-o familie săracă, de oameni simpli dar credincioşi, care îşi creşteau copiii în frica de Dumnezeu şi în respectul faţă de credinţa ortodoxă străbună. Era, de altfel, singura formă de rezistenţă şi de păstrare totodată a identităţii lor de neam, în faţa invadatorului otoman.
La botez a primit numele Anastasie. Era al treilea copil, din cei şapte pe care îi vor avea părinţii săi, Dimos şi Vasilichi.
Incă de mic s-a arătat a fi un copil inteligent, cu o puternică dorinţă de a învăţa cât mai multe lucruri noi. Părinţii săi s-au străduit să-i ofere o bună educaţie creştinească, iar de la bunica sa a deprins primele învăţături de credinţă şi primele rugăciuni.
Primii ani de şcoală i-a făcut în orăşelul natal, arătându-se foarte interesat în a deprinde tainele limbii greceşti celei vechi, în care erau scrise majoritatea cărţilor de cult şi cele ale Sfinţilor Părinţi.
Era, de asemenea, foarte atras de biserică şi de sfintele slujbe, astfel încât, de multe ori, îi uimea pe cei ai casei cu puterea sa de a reţine pasaje întregi de predici şi de îndemnuri catehetice.
De altfel, întregul orăşel Silivria, în care Anastasie a petrecut primii paisprezece ani de viaţă, era marcat de o puternică viaţă religioasă. Aici, în catedrala mitropolitană, se găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită Preasfânta Harului Celui Mare. Potrivit tradiţiei, ea ar fi ajuns în chip minunat pe coastele oraşului scăldate de Marea Marmara, în urma unui naufragiu al corăbiei cruciaţilor latini, care ocupaseră şi jefuiseră cetatea Constantinopolului, în anul 1204. Icoana fusese furată de aceştia chiar din măreaţa Biserică a Sfintei Sofia.
Incepând cu acel an, 1204, aveau loc în oraş, cu prilejul praznicului Naşterii Maicii Domnului, o mulţime de procesiuni solemne şi sărbătoriri, care durau o lună întreagă. Chiar din ajunul sărbătoririi, o întreagă flotă de corăbii şi bărci frumos împodobite soseau de pretutindeni, dar mai ales de la Constantinopol. Erau pline de credincioşi care doreau să se închine la sfânta icoană. Mulţi dintre ei soseau desculţi de la mari distanţe, în semn de smerenie şi de jertfa, spre a primi binefacerile şi harul Născătoarei de Dumnezeu. O astfel de atmosferă plină de credinţă şi de evlavie a rămas, desigur, întipărită pentru totdeauna în inima tânărului Anastasie. O va purta cu el de-a lungul peregrinărilor sale ulterioare.
Dorinţa sa cea mai puternică era aceea de a-şi putea continua studiile. Din păcate însă, situaţia economică grea în care se găsea familia sa, nu îi permitea să-şi ducă la îndeplinire acest vis. De aceea, la vârsta de paisprezece ani, s-a hotărât să plece de lângă căminul părintesc şi să se ducă în marele oraş Constantinopol. Aici a început să lucreze la un negustor de tutun, pentru a se putea întreţine.
Inceputul a fost greu în acest oraş străin pentru micul Anastasie. A muncit o bună perioadă de timp, fără o altă plată în afara porţiei zilnice de mâncare. Muncea din zori şi până la asfinţitul soarelui, purtând haine ponosite şi adeseori desculţ. în puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea suferinţa citind din Sfânta Scriptură şi din cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le adusese cu sine. Ştia să scrie şi de multe ori îl ajuta pe patronul său să-şi alcătuiască corespondenţa.
Intr-una din zile s-a hotărât să scrie şi el o scrisoare. Către cine? Către Mântuitorul Hristos din Ceruri. în puritatea sufletului său, se gândise să ceară astfel ajutor Tatălui Ceresc, spre alinarea suferinţelor sale. Cerea în acea scrisoare să îi trimită Părintele Luminilor câteva hăinuţe şi o pereche de pantofi, pe care demult şi le dorea. Cu scrisoarea în mână, se duse la un negustor de peste drum, rugându-l să-i împrumute un timbru. Negustorul respectiv, un om bun şi cu frică de Dumnezeu, i-a răspuns că nu are momentan nici un timbru, dar i-a propus să lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu împreună cu celelalte scrisori ale sale. După plecarea lui Anastasie, negustorul s-a uitat din curiozitate să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de cele scrise pe plic, s-a hotărât să o desfacă şi să o citească. Prin Pronia Divină, sufletul său a fost profund impresionat de conţinutul scrisorii. De aceea, a hotărât să alcătuiască o scrisoare de răspuns către micul expeditor, însoţită şi de o sumă de bani, ce putea să îndeplinească dorinţele sale curate. Fericirea lui Anastasie la primirea acestui răspuns, cu greu s-ar putea descrie. A mulţumit îndelung, prin rugăciune, Tatălui Ceresc. A doua zi şi-a cumpărat cele necesare şi mult dorita pereche de pantofi.
Dragostea faţă de cărţi îl făcea ca de multe ori, atunci când descoperea anumite texte frumoase şi mişcătoare, fie din Sfinţii Părinţi, fie din filosofii antici, pe care cu aceeaşi bucurie îi citea, să le copieze pe mici bucăţi de hârtie. Aceste fragmente le strecura apoi în pachetele cumpărătorilor, care veneau la magazinul lor. Aceştia le citeau cu plăcere şi admirau inteligenţa tânărului ucenic. Mai târziu, multe din aceste texte vor fi cuprinse în două volume, pe care Sfântul le va publica spre folosul sufletesc al păstoriţilor săi.
O altă bucurie a tânărului Anastasie era aceea de a participa în duminici şi sărbători la sfintele slujbe. Se găsea mereu aproape de slujitorii altarelor şi îi ajuta după putere.
Calităţile sale nu puteau să rămână neobservate de către cei din jurul său. Astfel, ajunse să fie remarcat de conducătorii Şcolii Metocului Sfântului Mormânt, care l-au angajat la scurt timp ca pedagog şi dascăl pentru clasele mai mici. Acolo a lucrat până la vârsta de douăzeci de ani. în tot acest timp, nu şi-a uitat nici o clipă părinţii şi fraţii mai mici, pe care îi lăsase în urma sa, în iubitul orăşel Silivria. De multe ori le trimitea bani din câştigul său, iar sărbătorile mari venea să le petreacă împreună cu ei.
Biograful său, monahul Abimelec, ne povesteşte că odată, pe când se întorcea acasă de la Constantinopol cu corabia, spre a petrece împreună cu ai săi Sfintele Sărbători ale Crăciunului, s-a iscat o furtună îngrozitoare. Toţi cei de pe vas erau înspăimântaţi de furia valurilor şi a vântului. La un moment-dat, una dintre pânzele principale s-a rupt, ameninţându-se astfel echilibrul şi aşa precar al vasului. Atunci, tânărul Anastasie a sărit repede, şi-a scos cureaua de la brâu şi a legat în grabă pânza corăbiei. Apoi s-a rugat cu glas tare la Dumnezeu, zicând: „DOAMNE, SCAPĂ-MĂ, AJUTĂ-MÂ SĂ STUDIEZ TEOLOGIA, PENTRU A PUTEA SĂ ÎI ÎNTORC LA CREDINŢĂ PE CEI CARE HULESC NUMELE TĂU!". Din acel moment valurile şi vântul au început să se potolească şi astfel au ajuns nevătămaţi la ţărm.
La vârsta de douăzeci de ani, Sfântul Nectarie părăseşte Constantinopolul şi se retrage în insula Hios. Aici, în satul Liti, va fi numit din nou învăţător. In paralel, va aprofunda studiile sale teologice şi, de multe ori, va fi rugat să predice în bisericile care se aflau în satele de prin împrejurimi. Cuvântul său teologic era atât de bogat şi de atrăgător încât, în scurt timp, a devenit foarte iubit de către toţi locuitorii insulei. Ducea o viaţă simplă, curată, în permanentă rugăciune şi comuniune spirituală cu duhovnicul său.
Incă din primele luni ale şederii sale în Hios urca adeseori în timpul liber şi în special duminica, când ÎI plăcea să cânte la strană, la mănăstirea Nea Moni
(Mănăstirea Nouă). Aici, la scurt timp, a devenit fiul duhovnicesc al cuviosului Pahomie, personalitate ce a rămas vie în memoria locuitorilor insulei până astăzi.
Timp de şapte ani de zile, tânărul învăţător Anastasie se va dedica cu dragoste spre luminarea micilor săi elevi, educându-i în lumina iubirii de neam şi de credinţă. Era epoca în care toate popoarele din Balcani cunoscuseră jugul asupritor al otomanilor. Ca un luminător al neamului, îi încuraja pe cei din jurul său, asigurându-i că, prin voia lui Dumnezeu, va veni o vreme când soarele libertăţii va avea din nou să răsară pe pământul iubit al ţării lor.
Cu timpul, Anastasie a reuşit să îşi aducă în insulă întreaga familie. Pe fratele său l-a trimis la studii, pentru a deveni la rândul său învăţător. Mai târziu, în 1873 îi va încredinţa acestuia chiar şcoala la care el însuşi predase. Aceasta după ce el, tânărul Anastasie, care între timp ajunsese Ia o maturitate duhovnicească cum rar se întâlneşte în rândul tinerilor de această vârstă (avea pe atunci 27 de ani), luase hotărârea de a-şi urma vocaţia pe care o simţea în sine, către viaţa monahală. A fost acceptat ca frate, în cinul monahal al mănăstirii Nea Moni.
Sfantul Nectarie Taumaturgul - viata, minunile, acatistul, paraclisul si slujba; Editura Egumenita
Cumpara cartea "Sfantul Nectarie Taumaturgul"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.