Arhanghelii in viata noastra de zi cu zi

Arhanghelii in viata noastra de zi cu zi Mareste imaginea.

Cu prilejul sărbătorii de azi a Sfinţilor Arhangheli, să vedem cum vieţuiesc îngerii, cum se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu şi cum se arată oamenilor. Noi, ortodocşii, avem privilegiul unic să cunoaştem din cărţile liturgice conţinutul aghiologic, dogmatic şi moral al sărbătorii de azi. Intr-adevăr, avem în cultul nostru şi cerul, şi pământul.

De aceea oamenii care nu au o legătură fiinţială cu slujbele bisericeşti sunt, de obicei, seci, fără chef, slăbănogi, molateci, iar viaţa lor este alcătuită din diferite întâmplări mărunte, care le umplu conştiinţa şi memoria. Orizontul lor este îngust, pentru că nu au vederea lucrurilor inteligibile şi cereşti. Prin urmare, pentru noi, monahii, slujba zilnică este o mare binecuvântare, pentru că avem în fiecare zi comuniune cu sfinţii, dar şi cu Domnul şi cu Născătoarea de Dumnezeu. Slujbele dese ne lărgesc orizontul şi fac fiinţa noastră să urce de la pământ la cer.

La început, sărbătoarea aceasta îl prăznuia pe Mi- hail - vedem lucrul acesta în tropare - şi apoi a fost adăugat şi Gavriil. Ulterior, Biserica le-a adăugat şi pe celelalte puteri cereşti fără de trup, ca să cuprindă toate cetele îngerilor.

Inainte de a vedea slujba şi citirile ei, să spunem ce sunt îngerii şi când au fost creaţi. Sfânta Scriptură nu relatează când şi cum au fost creaţi îngerii. Noi, în mod tipologic şi umbros, tragem câteva concluzii din textele ei. Astfel, vedem că îngerii sunt minţi, duhuri, ceva asemănător cu Dumnezeu cel imaterial. Desigur, nu sunt asemenea cu Dumnezeu, se deosebesc mult, pentru că nu sunt atât de imateriali ca Dumnezeu. Ei au o anumită materialitate, o anumită grosime, dar nu sunt şi materiali ca omul. Se deosebesc mult şi de Dumnezeu, şi de om, se află între Dumnezeu şi om, iar omul se află între îngeri şi restul firii create şi muritoare.

Pentru că îngerii sunt oastea împăratului ceresc, ei au o anumită organizare şi conducere. Nu sunt o turmă, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul ordinii şi al bunei rânduieli, iar rânduiala potrivită cu ordinea, cu buna-cu- viinţă, cu diferitele vrednicii este valabilă în toate laturile împărăţiei cerurilor, al cărei antitip este Biserica.

Sfinţii Părinţi, având Duhul lui Dumnezeu, ne-au vorbit şi despre îngeri în scrierile lor de-Dumnezeu-insuflate, adevărate şi mai presus de orice criteriu şi temei omenesc. Unii dintre Părinţi împart cetele îngereşti în diade, alţii în triade, şi spun că fiecare ceată are conducătorul ei. In Sfânta Scriptură însă, împărţirea cetelor îngereşti nu este clară. Sfânta Scriptură şi cei dintâi autori care au scris despre îngeri, precum Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Nichita Stithatul şi, în general, toţi Părinţii, recunosc că există cete conduse de către un mai-mare al fiecărei cete, mai precis vorbesc despre nouă cete de îngeri .

Apostolul Pavel spune că „lupta noastră este împotriva incepătoriilor, a stăpâniilor şi a stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac“ (Ef. 6, 12). De aici tragem concluzia că este vorba de două cete îngereşti, din care se vede că a căzut un mare număr de îngeri şi au ajuns demoni. Alţi Părinţi spun că o ceată întreagă, a zecea, al cărei conducător era Lucifer, a căzut în întregime. îngerii acestei cete au fost luaţi cu sine de mai-marele cetei lor; iar aceasta este un lucru firesc. La fel se întâmplă şi cu oamenii. Alţi Părinţi însă, întemeiaţi pe textul Apostolului Pavel şi pe alte texte, spun că au căzut îngeri din toate cetele, pentru că toate cetele alcătuiesc o singură oştire, iar răul s-a transmis peste tot.

Cetele sunt nouă: Heruvimii, Serafimii, Tronurile, Domniile, Puterile, Stăpâniile, Incepătoriile, Arhanghelii şi îngerii. Dintre arhangheli, cunoaştem doi: pe Mihail şi pe Gavriil. Mihail a stat înaintea adunării îngereşti şi a spus: „Să luăm aminte!“ şi îndată a încetat răzmeriţa în cer; şi de aceea deţine un loc vizibil în inimile noastre şi în slujba noastră bisericească de azi. Probabil că tot arhanghel era şi Lucifer - potrivit altora, era mintea cea mai deosebită a celei de-a zecea cete, sau a primei cete, în ordinea ierarhică - de aceea şi Mihail a luat de îndată măsurile necesare.

Dintre îngeri, îi cunoaştem, de asemenea, pe Azuria, care este un simplu înger, pe Rafail si pe Misail. Nu-i cunoaştem însă pe toţi îngerii. în literatura apocrifa sunt consemnate numele multor îngeri. Biserica noastră are obiceiul să nu se preocupe de aflarea celor pe care nu ni le spun Sfintele Scripturi. Despre arhangheli avem o oarecare cunoştinţă, dar nu ştim precis cum este organizată cealaltă parte a ierarhiei cereşti.

Pe temeiul organizării iconice a ierarhiei cereşti de către Sfântul Dionisie, care are un corespondent cu adevărul din cer, a fost organizată şi ierarhia pământească. Astfel, avem arhierei, preoţi, diaconi, monahi, mireni si celelalte trepte. Treptele preoţiei au, prin urmare, un corespondent cu cetele îngerilor.

Despre legătura oamenilor cu îngerii şi despre caracteristica fiecărei cete îngereşti vorbeşte şi Sfântul Nichita Stithatul. El încearcă să stabilească un sistem de desăvârşire a omului, pornind de la viaţa omenească, trecând la viaţa duhovnicească a îngerilor şi, apoi, la treapta desăvârşită a îndumnezeirii, care este dinamică şi fără de sfârşit. Adică, omul este purtat neîntrerupt către ea, dar nu o atinge niciodată. Indumnezeirea noastră nu este naturală, este după har. Prin harul lui Dumnezeu are loc înaintarea noastră, absorbirea a tot mai multă energie dumnezeiască şi asemănarea cu Dumnezeu.

In legătură cu natura schimbătoare a îngerilor, nu există nicio îndoială că îngerii au fost, la fel ca omul, schimbători după fire, dar neschimbători după har, prin darul lui Dumnezeu. Desigur, mai mult îngerii sunt neschimbători, pentru că sunt numai minţi, în timp ce omul este şi trup, iar faptul de a fi schimbător conduce spre îndumnezeite, dar poate conduce şi spre stricăciune, spre moarte.

Omul a fost făcut nemuritor şi neschimbător prin har, dar schimbător şi muritor prin fire. Dacă ar fi trăit viaţa naturală pe care i-a dat-o Dumnezeu, s-ar fi schimbat numai spre Dumnezeu. Faptul că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu înseamnă că a fost făcut asemănător cu Dumnezeu şi, prin urmare, L-ar fi absorbit neîncetat pe Dumnezeu şi ar fi ajuns tot mai asemănător cu El. Dacă însă nu ar fi trăit viaţa pe care i-a rânduit-o Dumnezeu, atunci urma să piardă această posibilitate şi să cadă în deplina stricăciune, adică să ajungă la moarte. Moartea la care s-a supus omul este corespondentul a ceea ce a păţit îngerul când a pierdut legătura sa cu Dumnezeu. Cu îngerul şi cu omul s-a întâmplat exact acelaşi lucru: nu şi-au folosit însuşirea naturală şi au pierdut harisma pe care le-a dat-o Dumnezeu. Dumnezeu nu le-a luat-o, ci ei înşişi s-au îndepărtat de Dumnezeu. Aşa cum, dacă ne îndepărtăm de o sursă luminoasă, ne aflăm în afara acţiunii ei luminoase, tot aşa şi omul, şi unii dintre îngeri s-au găsit în afara darului dumnezeiesc, în afara harului.

Există însă o deosebire între căderea îngerilor şi a omului. Când a păcătuit Lucifer, cu toată ceaia lui sau cu îngeri din toate cetele, a păcătuit cu voia lui proprie, adică a inventat păcatul. Nu a ales dintre două lucruri care existau, ci cu voia lui proprie a inventat şi a ţinut ca pe o proprietate moartea, căderea, existenţa demonică. Demonul s-a îndepărtat în mod conştient de Dumnezeu şi L-a tăgăduit, zicând: „Nu te vreau, Dumnezeule! Eu singur mă autoproclam dumnezeu." Dumnezeu n-a putut să-i ia ceea ce îi dăruise, libertatea şi dreptul de a se conduce, pentru că îngerii sunt şi fiinţe conducătoare, aşa cum, în mod corespunzător, este şi ierarhia bisericească. In calitate de fiinţe conducătoare şi libere, nu e cu putinţă să înceteze să mai aibă această însuşire, şi de aceea i-a lăsat să cadă.

Demonii au murit definitiv, şi de aceea nu mai pot să se înalţe către Dumnezeu, nu-şi mai pot recâştiga orientarea către Dumnezeu, pentru că nu au vrut, nu vor şi niciodată nu vor vrea aceasta. Continuă însă să-şi exercite vrednicia conducătoare pe care le-a dăruit-o Dumnezeu, cu diferenţa că le-a limitat-o la hotarele temporale ale vieţii omeneşti. Când toate se vor întoarce la Dumnezeu, atunci demonul nu va mai putea să facă nimic, şi de aceea este numit „stăpânitorul lumii" (In. 12, 31). în această viaţă, în timp ce Biserica se luptă atât de mult, în timp ce Dumnezeu suferă pentru om, în cele din urmă biruinţa vremelnică este a lui satana. Biruinţa lui Dumnezeu, pentru El şi pentru noi, este păstrată pentru mai târziu. Biruinţa este câştigată de fiecare dintre noi care o vrea, dar Dumnezeu îşi păstrează dreptul ca în ziua aceea să-l zdrobească definitiv pe diavol şi să pună capăt stăpânirii lui. Atunci satana va fi un soldat prizonier, un rob pe veci. De asemenea, Dumnezeu nu a înlăturat faptul ca diavolul să se poată schimba spre păcat. Prin neîncetata înaintare a răutăţii şi a împotrivirii faţă de Dumnezeu, diavolul continuă să cadă şi să ajungă din ce în ce mai demonic.

Ingerii care nu au căzut, refuzând prin „Să luăm aminte!", cu voia lor proprie, să se predea acestei hotărâri a lui Lucifer, au cerut de la Dumnezeu să-i facă neschimbători, pentru că i-a cuprins frica înaintea căderii demonilor. Se gândeau ca nu cumva să păţească şi ei la fel. Iar Dumnezeu, cinstindu-le în acelaşi timp libertarea, le-a dat ca răsplată harisma de a nu se mai schimba spre păcat, pentru că o doreau. Se pot însă înălţa spre stări mai îngereşti si mai dumnezeieşti. Cu ei se întâmplă exact contrarul a ceea ce s-a întâmplat cu demonii. Prin urmare, dreptatea lui Dumnezeu a fost desăvârşită când le-a dat îngerilor puterea de a nu se mai schimba spre cele de jos, iar demonilor, putinţa de a se schimba spre cele de jos.

Omul a căzut şi el şi a murit, dar dintr-o stare lipsită de înţelegere: şi-a întărit egoismul, a hotărât să facă ceva fără voia lui Dumnezeu, însă nu a înţeles ce a făcut. Ce putea Eva să facă? In realitate, a făcut o mare greşeală, pentru că ea purta tot viitorul întregului neam omenesc. Atunci erau numai ea şi Adam. Când o femeie este singură şi păcătuieşte, consecinţele păcatului apasă numai asupra ei. Dar când este şi soţul cu ea, îi apasă şi pe bărbatul ei, şi pe copiii ei. La fel se întâmplă şi când păcătuieşte o monahie, încercarea cade peste toată mănăstirea, pentru că suntem mădulare ale aceluiaşi Trup, însă monahia îşi păstrează propria ei personalitate. Insă, în Eva şi în Adam era cuprinsă întreaga fire omenească. Prin urmare, faptul că Eva a păcătuit înseamnă că a murit tot neamul omenesc, că s-a despărţit de Dumnezeu.
Adam a primit şi el căderea Evei, şi aşa căderea neamului omenesc a ajuns deplină. Ei însă n-au priceput ce au făcut, ci numai după aceea au conştientizat şi s-au ruşinat, au simţit că au făcut un rău, şi de aceea s-au ascuns de Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a fost silit să strige: „Adame, unde eşti?“ Cei doi au căzut într-o mare nebunie, şi de aceea Dumnezeu i-a lăsat să alunece spre mai rău, şi  nu spre mai bine. Cu toate acestea, nu L-au alungat pe Dumnezeu din viaţa lor nici atunci când i-a pedepsit, nici atunci când i-a ocrotit, ci dimpotrivă, şi-au dorit izbăvirea din stricăciune. Dar Dumnezeu a rămas un prigonit până când a venit „plinirea vremii" (Gal. 4, 4) şi s-a copt nevoia venirii Sale. Atunci a revenit şi S-a unit cu noi. Lucrul acesta s-a realizat prin chenoza celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, prin smerenia Lui, prin preluarea de către El a firii omeneşti şi prin înălţarea Lui la cer.

Să vedem acum ce spune slujba despre arhanghelii Mihail şi Gavriil. Prima stihiră de la Vecernie îl numeşte pe Mihail „prealuminos ajutător de la Dumnezeirea cea-întrei-Sori“. Mihail este conducătorul şi descoperitorul puterii şi lucrărilor lui Dumnezeu, mai ales al celor care au loc dintr-odată, sau al energiilor lui Dumnezeu care îi nimicesc pe păcătoşi şi pe vrăjmaşi. Loveşte răul ca o catapultă, dar vine şi pe neaşteptate în ajutorul celor care străbat perioade foarte grele pentru viaţa lor, clipe înfricoşătoare şi de nesuportat, şi de aceea îl numim „ajutător prealuminos".

Adjectivul „prealuminos" arată strălucirea lui şi bucuria pe care o transmite oamenilor. Mihail nu produce frică, ci dimpotrivă, aduce veselie. Este prezent neîntrerupt înaintea lui Dumnezeu, plin de strălucire şi de bucurie, arătând astfel că ajutătorul pe care-l avem de la Dumnezeu, fie că e om, fie că e înger, nu se poate să fie un melancolic, un plictisit, un amărât. Dacă cineva simte cât de puţin Dumnezeirea, i se vor schimba de îndată întreaga sa existenţă, chipul şi sufletul său.

Dar Mihail stă înaintea lui Dumnezeu ca să împlinească poruncile Făcătorului a toate, adică pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu înaintea oamenilor şi pentru a le sluji. El rânduieşte lucrurile pentru cei înfometaţi, pentru cei însetaţi, pentru naufragiaţi. Pentru ca Mihail să se grăbească şi să se afle intr-o clipită lângă noi, nu e nevoie de o întreagă procedură, ci numai de un semn al lui Dumnezeu’.

Gavriil, aşa cum spun troparele lui, este „cel care ne descoperă taina dumnezeiască şi cu adevărat mare“. Ni-L descoperă pe Hristos în toate întâmplările din Sfânta Scriptură şi din viaţa zilnică. Gavriil ne descoperă tainele împărăţiei cerurilor şi ale Sfintei Treimi, mai ales ale întrupării Cuvântului. Când Dumnezeu are nevoie să ne înalţe inima sau vederea la Sine însuşi, îl foloseşte pe Gavriil, îngerul celor contemplativi, iar el ne plineşte toată dorirea duhovnicească. Imnograful îl numeşte „sol al sufletelor noastre“, mai cu seamă în stihira a cincea şi a şasea, pentru că este, prin excelenţă, solul omului care Il caută pe Dumnezeu. Căutarea lui Dumnezeu se materializează în simţirea, în siguranţa şi în trăirea comuniunii şi a împărtăşirii de viaţa lui Dumnezeu. De asemenea, pentru ca cineva să-L poată cunoaşte întrucâtva pe Dumnezeu şi să-L iubească, are nevoie de o puternică părtăşie sufletească la Dumnezeu. La această comuniune şi părtăşie la Dumnezeu ajută, prin excelenţă, Gavriil, marele arhistrateg. Lucrul acesta îl spune cea de-a patra stihiră: „Mintea cea mai înainte de veci, Gavriile, te-a făcut lumină de-a doua prin părtăşia la cele dumnezeieşti, ca să luminezi întreaga lume.“ Aceşti doi arhangheli, Mihail şi Gavriil - Gavriil înseamnă „Dumnezeu şi omul" -, domnesc în sărbătoarea de astăzi, şi împreună cu ei, şi celelalte minţi îngereşti.

Să vedem acum Paremiile de la Vecernie, pentru că acestea, alături de Conduc şi de Icos, sunt cheile care ne tâlcuiesc sărbătoarea sau viaţa sfântului prăznuit. Probabil că le-aţi citit cu toţii înainte să veniţi la biserică. Cine merge la biserică nepregătit nu cred că poate fi vorba să priceapă ceva din slujbă, pentru el nu va fi valabil cuvântul: „Gata este inima mea, Dumnezeule!11 (Ps. 107, 1); inima lui nu este gata şi Dumnezeu n-o să-i dea nicio atenţie.

Prima paremie este din Iisus Navi (5, 13-15): „S-a întâmplat pe când Iisus era în Ierihon.“ Moise i-a eliberat pe evrei de egipteni. Dar a fost nevoie de atâţia ani ca să ajungă în pământul făgăduinţei, timp în care toţi cei care porniseră din Egipt au murit în pustie. Printre aceştia a fost şi prorocul Moise, un om unic, foarte postitor, cu multă rugăciune, prieten ales al lui Dumnezeu şi văzător de Dumnezeu. Prin post şi înfrânare, Moise L-a văzut pe Dumnezeu şi a condus miile de oameni tari la cerbice, care, pe cât se împărtăşeau de Dumnezeire, pe atât se oşteau împotriva lui Dumnezeu.

După moartea lui Moise, petrecută în afara pământului făgăduinţei, conducerea iudeilor a fost preluată de Ii' sus Navi. El a fost nevoit să împlinească o faptă măreaţă: să cucerească cetatea întărită a Ierihonului, trecând mal întâi râul Iordanului. Textul paremiei ni-L arată pe Iisus în preajma Ierihonului, ceea ce arată că reuşise deja să treacă Iordanul, fără ca duşmanii să-l sesizeze, (du toate că aceştia şi-au dat seama de cum stau lucrurile, totuşi, pentru că socoteau Iordanul de netrecut - în acea perioadă apele lui erau foarte crescute -, nu au lăsat o oaste ca să-i supravegheze malurile, şi aşa Iisus a reuşit să-l treacă. Această faptă a lui Iisus, realizată, desigur, din porunca lui Dumnezeu, a fost o mare reuşită şi a rămas în istorie.

După trecerea râului, Iisus le-a poruncit iudeilor să ia douăsprezece pietre din râu şi să le aducă în locul unde urma să-şi aşeze tabăra, ca să le pună acolo spre amintirea veşnică a minunii. Totodată, s-a îngrijit să rânduiască şi douăsprezece pietre în Iordan, ca să rămână înfipte înaintea ochilor nevăzutului Dumnezeu, Care le vede pe toate, înaintea îngerilor şi a tuturor oamenilor (Iis. Nave 4, 5).

Paremia continuă: „Şi ridicându-şi Iisus ochii, a văzut un om stând înaintea lui“ (5, 13). Aici este vorba fie despre arătarea unui sfânt, fie despre o teofanie. Potrivit cu tâlcuirea Bisericii, sub înfăţişarea omului care s-a arătat se ascundea arhanghelul Mihail. îngerii se înfăţişau ca tineri foarte frumoşi, ca să arate slujirea şi comuniunea lor cu oamenii. Dumnezeu i-a făcut pentru noi, însă îi foloseşte şi pentru propria Sa slavă.

„A văzut un om stând înaintea lui, şi acela avea în mână o sabie scoasă“ (5, 13). Cuvântul „stând" înseamnă „drept, în picioare". Este cu neputinţă ca îngerul să şadă sau să întârzie. Ingerul este iute, foarte rapid, întotdeauna gata. Din această însuşire a îngerilor provine şi numele „Grigorie". Mihail - dacă într-adevăr era Mihail - avea sabia gata pregătită ca să poată acţiona neîntârziat, lucru care arată legătura îngerului cu omul, faptul că lucrarea lui este pe de-a-ntregul gata de acţiune, simultaneitatea dintre prezenţa şi lucrarea sa. Oriunde se înfăţişează îngerul, el se înfăţişează acţionând. Niciodată nu este fără lucrare, pentru că este o lumină provenită de la Dumnezeu, în mod evident mai joasă, mai îngroşată decât a Dumnezeirii, dar, fiind lumină, lucrarea lui este neîntreruptă. Gerunziul „stând“ arată şi acţiunea de urmărire cu privirea.

Cine stă drept priveşte la ceva. Prin urmare, înţelesul stării în picioare cuprinde şi sensul vederii, al relaţiei, al comuniunii cu Dumnezeu, iar în cazul de faţă, şi cu omul.

„Şi apropiindu-se Iisus, i-a spus: «De-al nostru eşti, sau dintre duşmani?» (5, 13). îngerul s-a arătat ca om, şi de aceea Iisus l-a socotit un soldat şi l-a întrebat: „Eşti duşman - pentru că tot locul era plin de duşmani - sau eşti de-al nostru?"

„Iar acesta i-a spus: «Eu sunt arhistrategul puterii Domnului şi am venit acum» (3, 14). Cel care s-a arătat răspunde cu fraze scurte, vrednice de Dumnezeu, fără vorbe multe. Substantivul „arhistrateg" ne poate conduce la concepţia că e vorba de o arătare a lui Hristos, pentru că şi Hristos este considerat un războinic, şi încă foarte crâncen, aşa cum este înfăţişat şi omul de aici. Aşadar, se poate să fi fost şi Fiul lui Dumnezeu, dar noi primim tâlcuirea potrivit căreia era arhanghelul Mihail.

"Arhistrategul puterii Domnului" Dacă este vorba despre Hristos, atunci cuvintele „puterea Domnului" arată că Hristos este dreapta Tatălui, puterea Lui, Cel prin care Tatăl le lucrează pe toate. Dacă însă este vorba de arhanghelul Mihail, expresia arată că Mihail este descoperitorul puterii lui Dumnezeu. "Am venit acum" înseamnă „stau drept şi sunt gata cu sabia scoasă". Acum Iisus Navi şi-a dat seama că este vorba despre o arătare şi „a căzut cu faţa la pământ si i-a spus: «Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?»" (5, 14). Din această faptă se vede că Iisus Navi a socotit persoana care s-a arătat drept Dumnezeu însuşi, şi de aceea îi dă numirea exclusivă de „Stăpân".

Iudeii erau obişnuiţi cu arătările de îngeri, dar în fiecare persoană mai presus de fire îl vedeau mai ales pe Dumnezeu. Chiar şi când era un înger, ei vedeau persoana lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl întâlnim şi la Avraam, şi la toţi patriarhii, şi la strămoşii Vechiului Testament. Nu se îndeletniceau cu întrebări scolastice: „O fi înger? O fi Dumnezeu?, ci în toţi Il vedeau pe Dumnezeu. De aceea Iisus i-a zis: „Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?“

Răspunsul arhistrategului la prima întrebare a lui Iisus a fost scurt şi desăvârşit. „Tocmai am venit de sus - a zis - ca să-ţi pregătesc calea, să-ţi dăruiesc biruinţa. Ştiu că problema ta este cum să pătrunzi în Ierihon, şi pentru aceasta am fost trimis din cer.“ Răspunsul îngerului vine printr-o scurtă propoziţie, iar răspunsul lui Iisus este vrednic de Dumnezeu: „Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?" Inchinându-se persoanei dumnezeieşti şi numindu-se pe sine „slugă", Iisus întreabă: „Ce trebuie să fac? Ce poruncă îmi aduci din cer? Cum trebuie să mă port în aceste clipe?" Atunci, arhistrategul i-a răspuns: „Dezleagă-ţi încălţămintea din picioarele tale, pentru că locul pe care stai este sfânt! Şi a făcut Iisus aşa" (5, 15).

Toate întâmplările din viaţa lui Iisus Navi au o anume asemănare cu întâmplările din viaţa lui Moise, ceea ce dovedeşte că Iisus Navi a umblat pe urmele aceluia şi i-a continuat lucrarea, în realitate lucrarea lui Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a chemat, din rug, pe Moise, ca să elibereze poporul din robia egiptenilor, i-a spus: „Scoate-ţi sandalele, pentru că locul pe care stai este sfânt!" (cf leş. 3, 2-6). Acelaşi lucru îl repetă şi în acest moment, cu deosebirea că acum nu mai există elementul văzut al rugului, ci prezenţa îngerului. Această prezenţă arată că locul este sfânt, fiindcă aici nu calcă picioarele îngerului, ci ale Celui-singur-sfânt. Prin urmare, tot locul este un templu.

De ce spune îngerul asta? lisus avea o minte de general şi îi avea în vedere pe duşmanii înfricoşători care îi înconjurau. Pentru ca Dumnezeu să-l desprindă de acest gând, i-a zis: „Nu te uita împrejur, nu te uita la cele văzute, nu te uita la cele ce se petrec, priveşte în adâncime: duşmani nu există! Locul nu este al duşmanilor, ci este sfânt. «Locul pe care stai este sfânt.»“ Iar el şi-a scos de îndată încălţările, dovedind astfel că a văzut locul acela ca fiind purtător de Dumnezeu.

In sfârşit, problema care îl preocupa pe lisus nu era îngerul, ci faptul că Dumnezeu este acolo unde e îngerul; cu atât mai mult dacă credea că cel ce s-a arătat este însuşi Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu. Arătarea îngerului caracterizează începutul călătoriei lui lisus, penrru că lisus avea să ducă cea mai crâncenă luptă pentru ca israelitenii să inrre în locul pentru care au fost rânduiţi mai dinainte.

Inţelesul vedeniei - acel înţeles care îi dă tărie lui Iisus, pentru că acesta va fi transmis la poporul său - nu este faptul că îngerul e împreună cu noi, ci faptul că „locul (...) este sfânt". Singura noastră întărire esre amintirea sfinţeniei locului, amintirea faptului că aici umblă Dumnezeu. lisus pleacă cu această amintire şi transmite israelitenilor mesajul că Dumnezeu este aici, şi prin urmare, Dumnezeu este cu noi.

In Biserica noastră avem tot felul de vedenii, dar puterea pe care o primim din acestea nu stă în vederea lor. Puterea stă în experienţa, în amintirea, în cunoştinţa a ceea ce se află aici. Acelaşi lucru este valabil pentru toate teofaniile. Să ne amintim de lucrul acesta în timpul studiului nostru duhovnicesc de la chilie şi să-l căutăm! In lupta noastră duhovnicească nu putem fi puternici dacă, în locul oricărei alte puteri, nu avem acest simţământ că aici, unde mă aflu, aici este şi Dumnezeu. Doar acest lucru ne conferă toate posibilităţile de înaintare.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

Fragment din Cuvantari mistagogice la sarbatori, Editura Sfantul Nectarie

Cumpara cartea "Cuvantari mistagogice la sarbatori"

 

Pe aceeaşi temă

11 Octombrie 2017

Vizualizari: 4190

Voteaza:

Arhanghelii in viata noastra de zi cu zi 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE