Terminologia trinitara
Numele divine ale lui Dumnezeu sau despre Dumnezeu, teologia le ia din revelatie. "Daca vorbeste cineva, sa vorbeasca cu cuvintele lui Dumnezeu" (I Petru 4, 11). Prin urmare, "nu este cu putinta sa spunem ceva despre Dumnezeu si, in general, sa intelegem altceva decat cele care, in chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus si revelat prin cuvintele dumnezeiesti ale Vechiului si Noului Testament" (Sf. Ioan Damaschin).
Cum poate fi totusi prezenta in limbaj omenesc fiinta lui Dumnezeu, in ce masura cuvintele pot cuprinde personalitatea Sa infinita ? Istoria dogmatica inregistreaza numeroase metode si categorii teologice folosite in acest scop, desigur dupa anumite principii. Anume :
a) Teologia ortodoxa prefera interpretarea apofatica a fiintei divine - adica cunoasterea nu prin negatie rationala, ci prin experienta sau unire mistica ; de aceea foloseste termeni doxologici, ai experientei mistice, cand vorbeste despre Dumnezeu, "nume mai presus de orice nume" (Filip. 2, 9). In lucrarea areopagitica despre Numele divine se arata ca fiinta divina nu poate fi definita, nici limitata de imaginile create, si ca insasi notiunea de Dumnezeu este relativa, deoarece ea se refera la legatura Lui cu creatia, nu la misterul fiintei Sale transcendente, adica "esenta supraesentiala". Ceea ce se afirma despre El vine din necesitatea de a comunica faptul ca este Dumnezeu, dar nu si ce este. Noi afirmam despre Dumnezeu cate trebuie sa spunem acum, dar noi nu-L putem cunoaste asa cum El Se cunoaste. De aceea, teologia ortodoxa vorbeste nu numai de paradoxul Dumnezerii, ci face o deosebire neta intre Dumnezeu si creatie, intre divin si uman. Dumnezeu nu Se lasa spatializat, localizat, limitat la un loc. Acesta este sensul "inaltarii" Sale la cer. Crestinii nu pot obiectiva pe Dumnezeu, nu pot sa-L insereze in sfera imanentei. Ei trebuie sa evite deci sacralizarea spatiului si timpului in idolatria creatiei, in sens panteist. Dumnezeu este in afara de toate cele ce exista, in sensul ca este nemarginit, si tocmai de aceea El le poate cuprinde si sustine pe toate, si poate fi prezent in toate.
b) Dupa cum s-a vazut, parintii capadocieni au insistat asupra orientarii biblice a teologiei lor, subliniind caracterul personal, ipostatic, al dumnezeirii. In Dumnezeu nimic nu este impersonal, totul este personal. A concepe personalitatea lui Dumnezeu cel viu ca o entitate abstracta, ca o substanta metafizica, inseamna a face antiteologie. Dumnezeul cel viu se manifesta in acte revelatoare, in istoria concreta a persoanelor si a popoarelor, Se intrupeaza in viata umana a lui Iisus Hristos.
Lupta Sfantului Grigorie Palama(1296-1359) impotriva teologilor scolastici latini are deci o importanta capitala. Nici un argument scolastic nu l-a convins de a accepta o fire dumnezeiasca fara viata si lucrare personala. Energiile sau harul constituie viata lui Dumnezeu care se revarsa in viata noastra.
c) Parintii n-au ezitat sa recurga la anumite categorii filosofice luate dintr-un mediu cultural determinat si dintr-o epoca determinata. In fata controverselor si ereziilor, Biserica a fost nevoita sa faca o sistematizare a credintei, interpretand datele revelatiei biblice in limitele limbajului uman. De pilda, in legatura cu dogma trinitara, s-a acceptat, cand a fost necesar, o terminologie "din afara", dar cu sensul biblic crestin. Astfel : dumnezeirea (ousia) este substanta comuna a Treimii, care exista in sine ; firea sau natura (physis) este realitatea care constituie o fiinta ; persoana sau ipostasul (hypostasis) este subiectul care poseda si asuma in mod individual aceeasi natura.
Teologia trinitara are cateva teme principale exprimate cu ajutorul unor termeni analogici :
Treimea sau trinitatea desemneaza fiinta divina unica (ousia) in trei persoane (ipostase). Ousia (ceea ce exista prin sine, fiinta) sau hyperousia este esenta neapropiata, neobiectivata, plenitudinea existentei personale a lui Dumnezeu. Ousia sau dumnezeirea nu este cauza comuna a existentei ipostatice sau a relatiilor ipostatice. Persoanele contin fiinta divina - dumnezeirea, fiecare in modul sau propriu (prin nenastere, nastere, purcedere). Adica Dumnezeu nu este determinat de fiinta Sa sa devina treime, ca de o cauza exterioara, ci El constituie sau vadeste fiinta Sa in treime, da un mod de existenta ipostatic, personal dumnezeirii, ca semn al comuniunii si libertatii Sale. De unde unitatea de esenta, fiintiala, a lui Dumnezeu ; cu alte cuvinte o singura dumnezeire, o singura vointa, o singura fiinta nedespartita, o singura stapanire, fara de inceput si fara de sfarsit, inchinata si preamarita in Treime.
Daca dumnezeirea este plenitudinea si centrul fiintei lui Dumnezeu, ipostasa defineste existenta de Sine, personala a naturii Sale. Parintii capadocieni identifica ipostasa (hypostasis) cu persoana (prosopon), cu intelegerea ca persoana este ipostasa a fiintei, modul in care fiinta divina "subzista", se realizeaza si se manifesta. Cele trei ipostasuri au realitatea lor personala, distincta si libera, in sensul ca persoanele exista ca "altele", fara conditionare de ousia. Prin urmare, caracterul ipostatic al fiintei, existenta concreta care ipostaziaza fiinta, nu este ceva adaugat, care vine dupa recunoasterea ousiei, sau e determinata in mod cauzal de aceasta. Fiinta este cunoscuta numai ca ipostaziata, cu entitati personale, individuale, libere.
Pentru a intelege raportul dintre ousia-hypostasis, trebuie sa se tina seama ca in primele secole, explicarea doctrinei trinitare s-a facut in contextul criticii religiei iudaice monoteiste si confruntarii cu politeismul. Fata de "saracia" teologiei iudaice (Dumnezeu este cunoscut numai ca «monarhie», nu ca ipostaziat in trei persoane), s-a precizat ca dumnezeirea nu este compusa si impartita ; de aceea treimea nu inseamna triteism, adica trei fiinte dumnezeiesti distincte, ci trei ipostasuri consubstantiale. Aceeasi fiinta este posedata si folosita in mod egal si perfect de Cele trei, dar in mod personal si propriu.
Fata de "poliarhia" elenista, teologia crestina a aratat ca conceptul "treime" nu implica acceptarea a trei principii primordiale. In treime, Dumnezeu-Tatal este principiu unic, nascator al Fiului, purcezator al Sfantului Duh. Trebuie deci sa se afirme in acelasi timp unitatea fiintei si nedespartirea ipostasurilor. Cand zice Domnul : "Eu si Tatal una suntem" (Ioan 10, 30;) - arata identitatea fiintei. Iar cand zice : "Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine" (Ioan 10, 38), arata nedespartirea ipostasurilor.
Perihoreza (intrepatrunderea) ipostaselor nu e determinata de vreo distanta sau despartire in sanul lui Dumnezeu, nici nu sugereaza vreo deficienta a acestora, luate fiecare in parte. Persoanele exista ca altele, in mod liber, dar ele raman in comuniunea sau in sanul lui Dumnezeu.
Cu privire la Dumnezeirea cea infinita nu putem vorbi ca despre noi de o departare spatiala, deoarece ipostasele sunt unele in altele, nu in sensul ca ele se amesteca, ci in sensul ca sunt unite.
-
Tacerea ingerilor
Publicat in : Editoriale -
Sfantul Dionisie Areopagitul
Publicat in : Calendar ortodox -
Sfantul Dionisie Areopagitul
Publicat in : Predici la sarbatori
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.