Fiul adună banii şi pleacă din viaţa tatălui său cât mai departe de casă, de cei pe care-i cunoaşte şi de care s-a plictisit atât de tare, ducându-se într-o ţară îndepărtată (Luca 15,13).

Iată un exemplu viu de copil care se răzvrăteşte împotriva părinţilor săi! Poate că inima tatălui său a fost sfâşiată de plecarea lui, probabil că a vărsat multe lacrimi din cauza comportamentului nechibzuit al fiului său.

Dumnezeu, un Părinte iubitor, ne permite să părăsim starea de comuniune cu Sine, dar acest pas sfâşie de durere inima Sa părintească. Pe cine îi reprezintă fiul cel mai tânăr? Pe oamenii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar care trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar exista? Sau pe creştinii care au fost într-o relaţie filială specială cu Domnul, dar, părăsindu-L, au plecat în ţara îndepărtată a păcatului?

Probabil, această imagine este aplicabilă pentru ambele categorii, dar, în al doilea caz, roadele părăsirii casei părinteşti sunt mult mai amare.

In ţinutul îndepărtat, fiul cel mic nu a obţinut ce se aştepta. Ţara îndepărtată l-a ademenit cu libertatea, iar fondurile suficiente i-au oferit tânărului posibilitatea de a alege un stil de viaţă după plac. Şi-a deschis imediat o „afacere" acolo sau a investit bani şi a făcut profit, dovedind că este adult şi că îşi poate gestiona corect viata? Nu, parabola ne spune el şi-a risipit averea, trăind în desfrânări (Luca 15,13). Cuvântul grecesc care a fost tradus drept „desfrânări", înseamnă de fapt în mod „greşit", „deşănţat", „absurd".

Este puţin probabil ca tânărul să fi mers atât de mult, numai ca să cheltuiască banii în mod iraţional pe petreceri de proporţii, muzicieni, dansatori, vin şi pe alte plăceri. Probabil că avea câteva planuri, aspiraţii, principii. Cel mai probabil, a început cu ceva mărunt. La început, a sărbătorit prima înghiţitură de libertate şi, cu fiecare respiraţie, păcatul l-a ademenit din ce în ce mai mult, iar petrecerile păreau să continue la nesfârşit.

Privind dintr-o parte, este uşor să-l condamni pe fiul cel mic şi să spui: „Greşelile sale sunt evidente, nu-şi dădea seama de nechibzuinţa comportamentului său?" Cu toate acestea, fiecare dintre noi a avut parte de momente în viaţă, la care privind rămânem perplecşi: oare chiar eram eu? Chiar nu am văzut ce fac? Dar de multe ori nu ne dăm seama de acţiunile noastre, deoarece libertatea se transformă într-o nouă formă de robire a păcatului, care pare atractivă şi inofensivă.

Mitropolitul Moscovei Platon se întreba: „De ce păcatul ni se pare plăcut uneori? Pentru că îl prezentăm ca fiind un bine şi nu îl vedem în forma sa reală. Astfel ne înşelăm de bună voie.

Dacă am vedea păcatul în forma sa reală, fără un înveliş fals, am fi îngroziţi de faţa sa îngrozitoare - şi nu am îndrăzni niciodată să ne întindem mâinile către nelegiuire".

După ce s-a plasat în centrul sistemului de coordonate, tânărul însuşi devine măsura vieţii sale, iar întregul său sistem de valori este deformat şi denaturat din cauza lipsei reperelor de încredere. Intr-adevăr, lumea din afară este atât de atrăgătoare, iar oamenii din ea sunt plini de viaţă şi îşi petrec timpul în mod atât de grozav! Luând această cale, credem că acele lucruri groaznice, care li se întâmplă altora, nu ni se vor întâmpla niciodată, căci gândim că suntem mai deştepţi.

Banii pe care i-a primit fiul cel mic de la tatăl său nu erau nici buni, nici răi. Ei puteau deveni „şansa vieţii sale", iar el putea să-i arate roadele tatălui său după ceva timp. însă ei au devenit cauza depărtării crescânde faţă de modul cum a trăit în casa tatălui său.

Sfântul Ioan Gură de Aur argumentează astfel dualitatea tuturor lucrurilor pe care le deţinem: „Trupul serveşte ca mijloc şi pentru patimă, şi pentru virtute; ca o armă potrivită atât pentru rău, cât şi pentru bine, în funcţie de cine îl foloseşte. Aşadar, cu aceeaşi armă operează şi ostaşul, care luptă pentru patrie, dar şi tâlharul, înarmându-se împotriva cetăţenilor.

In consecinţă, nicio armă nu este vinovată, ci cel care o foloseşte la rău..Acelaşi lucru trebuie spus despre trup. Nu prin propria sa fire, ci prin dispoziţia sufletului, pot fi ambele. Când priveşti cu lăcomie frumuseţea altcuiva, ochiul devine armă a nedreptăţii. Nu prin acţiunea sa firească, ci prin viclenia gândului care îl controlează. Căci ochiul are menirea de a vedea, nu de a privi cu viclenie. Ţine In frâu gândul, şi ochiul va deveni o armă a adevărului. Acelaşi lucru ar trebui spus despre limbă, mâini şi celelalte mădulare".

Mai devreme sau mai târziu, simţim clar con- necinţele fiecăreia dintre alegerile noastre serioase ile viată. Banii fiului mic i s-au terminat rapid şi a început foamea în zonă, ceea ce l-a plasat pe tânăr intr-o nevoie extremă. Starea sa este un exemplu viu. Plăcerile pe care omul le caută se sfârşesc într-o dezamăgire profundă şi, în loc de o masă cu feluri de mâncare şi băuturi rafinate, ajunge la albia de porci a vieţii pustii, fără Dumnezeu.

Sfântul Tihon din Zadonsk vorbeşte despre păcat în acest fel: „Păcatul ne desparte de Dumnezeu, Singurul Care are viaţa şi Care este Viaţă. Domnul este sursa vieţii, iar sufletul rupt de El se lipseşte de viaţă şi moare. Un astfel de om este viu şi mort: viu cu trupul, dar mort cu sufletul. Astfel strămoşii noştri aflaţi în rai, în ziua în care au mâncat din pomul poruncii şi au păcătuit, au murit, potrivit Domnului: în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2,17). Aşa se spune şi despre fiul risipitor, care a plecat de la tatăl său, dar apoi s-a întors cu pocăinţă: Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 24).

Nu este vorba despre moarte trupească, pentru că era viu în despărţirea de tatăl său, ci de cea duhovnicească, din care a revenit la viată când s-a întors din păcat, prin pocăinţă... Cu siguranţă, cei morţi duhovniceşte nu au viaţă. Precum cel care s-a îndepărtat de lumină locuieşte în întuneric, aşa şi cel care a căzut din viaţă locuieşte în umbra morţii.

Căci acolo unde nu există lumină, persistă întunericul; şi unde nu există viaţă, domneşte moartea. Dumnezeu este Lumina vieţii, Lumina care dă viată. Prin urmare, în întuneric şi moarte sunt toţi cei care au plecat de la El".

Păcatul ne îndepărtează de casa noastră paternă, promiţându-ne multe din ceea ce, după părerea noastră, ne va aduce plăcere, ne va oferi satisfacţie reală. Păcatul promite libertate, dar dă numai robie; promite succes, dar duce la prăbuşire; făgăduieşte viaţă „reală", dar plata păcatului este moartea (vezi: Romani 6, 23).

Oamenii se întreabă adesea de ce nu le merge totul aşa cum şi-au dorit. Găsesc tot felul de răspunsuri la această întrebare, cu excepţia răspunsului corect: „Păcatul este cauza tuturor necazurilor omului în timp şi în veşnicie. Necazurile constituie, ca atare, o consecinţă firească, efectul firesc al păcatului, la fel cum suferinţele produse de bolile trupeşti constituie partea inevitabilă a lor" (Sfântul Ignatie Briancianinov).

Problema se agravează cu atât mai mult cu cât rămânem „în ţara îndepărtată"; cu cât ne răzvrătim mai puternic împotriva lui Dumnezeu, cu atât de venim mai flămânzi şi devastaţi. Cuvintele Apostolului Pavel, ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera (Galateni 6,7) se aplică nu numai fiului cel mic, ci şi fiecăruia dintre noi. Orice abatere de la Dumnezeu, chiar daca pare la prima vedere inofensivă sau este IAcută sub influenţa unor circumstanţe presupus forţate, poate avea consecinţe foarte grave. Desigur, nc putem întoarce la Dumnezeu, dar ne întoarcem Inlr-o stare mult mai rea, răniţi profund de păcat şi devastaţi.

Ne liniştim, spunând că mai este puţin şi ne vom ocupa de viaţa duhovnicească: de luni, din prima zi a lunii, din următorul post etc. Cu toate acestea, nimeni nu ştie dacă vom avea timp şi oportunitatea să ne întoarcem. Moartea îi seceră pe oamenii de toate vârstele, cu orice stare de sănătate şi profesie. Nimeni nu garantează că nu va veni exact alunei când suntem în „ţara îndepărtată". în acest caz, plecarea noastră va deveni drum cu sens unic, de pe care este imposibil să ne întoarcem.

Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Unora gândul le spune adesea: «Eşti încă tânăr, te vei pocăi la bătrâneţe». Dacă ajunge până la bătrâneţe, gândul îi va spune: «Acum eşti bătrân şi ai nevoie de odihnă». Totuşi, trebuie să-I slujim zilnic Domnului, cu frica şi cutremur, căci cine ne-a spus că vom trăi până la bătrâneţe? Chiar dacă vom ajunge la bătrâneţe, oare vom avea gândul cel bun, dacă de pe acum nu ne îngrijim de mântuirea noastră?

Câtă vreme rana este încă nouă şi fierbinte, este uşor de vindecat. Iar cele învechite în timp, lăsate în nepăsare şi netratate, nu se vindecă uşor şi necesită multă muncă, tăiere, medicamente şi cauterizare, pentru a se tămădui. Multe răni devin incurabile odată cu trecerea timpului, dar totul este posibil la Dumnezeu (vezi Matei 19, 26). Cu cât mai târziu începe pocăinţa, cu atât este mai dureroasă".

Pilda ne cheamă astăzi, aici şi acum, să ne uităm la noi înşine şi să înţelegem unde suntem cu adevărat şi unde ar trebui să mergem.

Protoiereul Vladimir Hulap

Fragment din cartea "Parabolele Evangheliei ieri si azi", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Parabolele Evangheliei ieri si azi"

 

• Predica la Duminica Fiului Risipitor
  Publicat in : Predici de duminica

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: