Intr-un mod mai mult sau mai putin constient, fiecare dintre noi cadem prada ispitei de a face compromisuri in materie de credinta. Iar cand spun compromisuri, nu ma refer la falsificarea adevarului de credinta prin erezie. Vizez mai ales situatia in care pastram intact adevarul de credinta al Bisericii Ortodoxe, dar intampinam numeroase dificultati in a-l marturisi mai ales prin fapta. Aceste dificultati vin, pe de-o parte, din faptul ca nu ne-am asumat deplin perspectiva Bisericii cu privire la lume si toate cele ale ei, iar pe de alta, din ispitele neincetate care ne vin de la diavol.
Asa se face ca nici noi nu stim de fapt ce fel de oameni suntem. Trupesti sau duhovnicesti? Ai lumii acesteia sau ai celei ce va sa vina?
In Biserica, in Hristos prin Duhul Sfant, toti suntem chemati sa parcurgem aceasta cale a prefacerii interioare, de la "dupa trup” la "dupa duh”. Dar multi nu ne incumetam a pasi pe ea deoarece presupune osteneala si renuntari. Uitam ca vietuirea dupa trup este, dupa cuvantul Parintilor, o lipsa de intelepciune, o viata fara viata.
Ne aratam in acest fel caldicei. Incercam de fapt, fara succes, sa impacam aceste doua realitati contrare. Nu poti fi si trupesc si duhovnicesc dupa cum, urcand o scara, nu te poti afla cu un picior pe prima treapta, iar cu celalat pe ultima. Vorbim de niveluri diferite.
Crestinul caldicel este chipul credintei nedepline si al iubirii nedesavarsite. Nu am gresi afirmand ca el este omul jumatatilor de masura. Dumnezeu insa nu ne vrea astfel.
Odinioara, fiind intrebat Mantuitorul de un carturar care este cea mai mare porunca din lege, a raspuns catre acesta: "Sa-l iubesti pe Domnul Dumnezeul Tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta: aceasta este intaia porunca. Ce-a de-a doua este asemenea ei: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Mt. 22, 37-39).
Cu toate acestea toti simtim ca dragostea noastra fata de Dumnezeu si de semeni nu se arata la adevarata masura. Dar nu putem iubi deplin, atat timp cat ramanem captivi starii cazute a naturii, lipsiti de harul divin. Trebuie sa ne lasam aprinsi de "focul iubirii dumnezeiesti”.
In Apocalipsa lui Ioan intalnim urmatoarele versete cutremuratoare, care arata ca Dumnezeu nu ne vrea caldicei, ci reci sau fierbinti: "Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel - nici fierbinte, nici rece - am sa te vars din gura Mea.” (Apoc 3 ,15-16)
Omul rece este cel care a primit revelatia lui Dumnezeu pe calea naturala, cel care din fire face cele ale Legii. Dumnezeu nu se leapada de acesta.
Omul fierbinte este cel care a primit atat revelatia naturala, cat si pe cea supranaturala si care implineste din dragoste cuvantul lui Dumnezeu. El este vesnic indragostit de Hristos. Dumnezeu nu se poate lepada nici de el.
Omul caldicel insa, a primit asemenea celui fierbinte, deplinatatea revelatiei si a harului, dar dragostea sa este nelucratoare. Pentru ca nu iubeste deplin este lipsit si de determinare deplina. De aceea el este nehotarat in a alege intre placerile lumii si bucuria Duhului Sfant. Dumnezeu se leapada de acesta, pentru ca omul insusi s-a lepadat mai inainte in nenumarate randuri de El.
Ne amagim crezand ca Dumnezeu accepta jumatati de masura. Mantuitorul ne spune in mod categoric: "Cine nu aduna cu Mine, risipeste!”(Mt. 12, 30) Dar totodata El este stiutorul inimilor noastre si, prin urmare, cunoaste in amanunt masura iubirii fiecaruia dintre noi. De aceea, Hristos nu cere niciodata de la noi ceva peste puterile noastre.
El nu conteneste sa rosteasca tainic fiecaruia dintre noi: ”Fiule, da-mi inima ta !” (Proverbe 23;26). Sa facem ascultare si sa i-o daruim. Din acea clipa, nu ne vom mai tulbura ca diavolul lupta pana la capat sa ne piarda. Si noi vom putea fi oameni "dupa inima lui Dumnezeu”, pana la sfarsit!
Radu Alexandru
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.