Cel de-al treilea fel de cruce care ne mântuieşte: crucea predării în voia lui Dumnezeu. Iţi voi spune un cuvânt sau două, pentru că învăţătura completă a acesteia depăşeşte puterea mea de înţelegere. Cei mai desăvârşiţi creştini şi-au asumat deja această cruce. Ei ştiu bine şi pot vorbi despre ea cu limpezime, profunzime şi putere. Să nu crezi că unii, după ce au biruit una sau două patimi şi s-au liniştit puţin de furtunile lor interioare, au făcut tot ceea ce este necesar şi aşteptat de la creştini.
Nicidecum, chiar şi cei care s-au curăţit complet de patimile lor, nu au săvârşit încă scopul principal al creştinismului, ci doar au făcut pregătiri pentru el. Dacă te-ai curăţit de patimile tale, oferă-te curat lui Dumnezeu, ca o jertfă pură şi nevinovată - singura potrivită pentru Cel Preacurat. Priveşte Golgota!
Acolo, crucea tâlharului înţelept simbolizează crucea curăţirii de propriile patimi, iar Crucea Domnului semnifică crucea jertfei curate şi nevinovate. Aceasta reprezintă rodul încredinţării în voia lui Dumnezeu, a unei predări neîndoielnice, complete şi irevocabile. Cine L-a dus pe Mântuitorul nostru la Cruce?
Tocmai acest devotament al Său. In Grădina Ghetsimani, Domnul nostru Iisus Hristos S-a rugat ca să treacă paharul, dar a spus cuvintele decisive: „Nu precum vreau Eu, ci precum vrei Tu, Părinte". La cuvântul Său „Eu sunt", cei care veniseră să îl prindă au căzut la pământ. Totuşi, după aceea, oricum L-au legat. De ce? Pentru că El însuşi S-a legat mai întâi, prin supunere, în faţa voii lui Dumnezeu. La picioarele Crucii, toată creaţia tremură şi morţii primesc viaţă, dar Mântuitorul a stat neclintit pe Cruce şi Şi-a încredinţat duhul lui Dumnezeu.
Astfel sunt toţi cei care au ajuns la maturitate duhovnicească, adică la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13). Toţi sunt răstigniţi, ca să spunem aşa, în voia lui Dumnezeu. Fiecare mişcare, gând şi dorinţă a lor este legată de El. Nu mai au nimic al lor în sensul sau forma lor obişnuită. Ceea ce îi mişcă este îndemnul lui Dumnezeu, inspiraţia lui Dumnezeu, care, fiind imprimată în inima lor, le determină întreaga activitate.
Sfântul Apostol Pavel descrie această stare în felul următor, referindu-se la sine însuşi: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2,20). De îndată ce a fost răstignit împreună cu Hristos, el este un apostol, un om desăvârşit, care nu mai trăieşte prin el însuşi, ci Hristos trăieşte în el. Sau se află în acea stare, despre care scrie în altă parte: Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filipeni 2, 13).
Aceasta este culmea desăvârşirii creştine. Aceasta este înălţimea aspiraţiei duhovniceşti, la care omul nu poate ajunge decât în măsura în care se nevoieşte. Aceasta este o pregustare a viitoarei stări, cea de după înviere, când Dumnezeu va fi toate în toţi (cf. I Corinteni 15, 28).
De ce toţi cei care caută să atingă această stare de sfinţenie sfidează adesea toate regulile vieţii pământeşti? Sau suferă persecuţii şi chinuri? Ori devin respectaţi sau consideraţi nişte „paria"? Sau sunt trimişi în pustie? Pentru că, în toate aceste forme ale vieţuirii lor exterioare, fiinţa lor interioară rămâne aceeaşi; ei sunt una, rămânând cu Dumnezeu în inimile lor. Ei trăiesc şi acţionează prin Acelaşi Dumnezeu, ascuns în cea mai profundă şi interioară tăcere, chiar şi în absenţa totală a oricăror mişcări exterioare.
Se spune că în cel mai înalt loc, în limitele cele mai îndepărtate ale atmosferei noastre, toate elementele pământeşti încetează să se mai mişte. Acolo sălăşluieşte un element al lumii paşnice. Acesta este chipul celor care au fost răstigniţi împreună cu Hristos, care au încetat să-şi mai trăiască propria viaţă şi au început să vieţuiască numai prin Hristos. Cu alte cuvinte, s-au înălţat la crucea credincioşiei totale faţă de voinţa lui Dumnezeu, singura calitate şi lucrare din ei care neagă orice indiscreţie şi iniţiativă personală pătimaşă.
Nu mai am ce să îţi spun despre aceste taine. Şi ceea ce am zis, am spus doar pentru a-ţi da un indiciu cu privire la sfârşitul călătoriei. Iată unde trebuie să ajungem şi ce trebuie să dobândim! Ştiind aceste lucruri, să fii dispus să consideri că tot ceea ce ai şi faci bine, are valoare nulă, dacă nu ai atins această culme a vieţii duhovniceşti, pe care am definit-o şi pe care o râvnim. Mulţi cred că creştinismul constituie doar unul dintre multele stiluri de viaţă, dar nu este aşa.
Incepe cu pocăinţa, se continuă cu lupta împotriva patimilor, dar se termină prin răstignirea omului curat la interior faţă de Hristos, prin cufundarea în Dumnezeu. Apostolul susţine că moartea şi viaţa ta sunt cu Hristos în Dumnezeu. Totul se realizează în interior, în chip nevăzut pentru oameni, dar cunoscut doar de conştiinţă şi de Dumnezeu. Nu există nimic exterior la treapta aceasta. Distingem, desigur, şi nişte semne exterioare, dar acestea nu constituie un criteriu decisiv şi un indicator calitativ al interiorului. Comportamentul exterior corect reprezintă de multe ori o formă atrăgătoare fără fond, un mormânt văruit plin de oase!
Ştiind aceasta, să stăm, fraţilor, pe Golgota la picioarele Crucii şi să ne smerim pe noi înşine. Simon din Cirene, care a purtat Crucea Domnului, este reprezentantul purtătorilor crucii care sunt supuşi la necazuri şi greutăţi exterioare. Pe cine reprezintă tâlharul cel înţelept şi pe cine simbolizează Domnul, am arătat mai înainte. Primul îi reprezintă pe cei care se luptă cu patimile lor, iar Hristos îi simbolizează pe oamenii desăvârşiţi, răstigniţi în devotamentul lor faţă de Dumnezeu.
Iar crucea tâlharului celui rău, pe cine reprezintă ea? Ii reprezintă pe cei care slujesc patimilor lor. Patimile îi chinuiesc, îi apasă şi îi răstignesc până la moarte; nu le oferă nicio bucurie şi nicio speranţă. Prin aceste semne, fiecare să îşi potrivească şi îşi definească propria cruce. Cine eşti tu? Simon din Cirene? Tâlharul cel înţelept, următor al lui Hristos? Tâlharul cel rău? Precum te identifici, aşa te vei descoperi şi la sfârşitul vieţii tale. Aş adăuga doar că trebuie să îţi scoţi din minte ideea că ai putea, printr-o viaţă plină de confort, să devii ceea ce se cuvine să fim în Hristos.
Dacă adevăraţii creştini au mângâieri, este o binecuvântare. Caracterul distinctiv al vieţii lor reprezintă suferinţa şi durerea, interioară şi exterioară, voită şi nevoită. Prin multe necazuri se cuvine să intre în împărăţie. Primul pas îl constituie întoarcerea de la rău la bine, care este inima pocăinţei, reflectată în durerea apăsătoare a rupturii duhovniceşti.
Din această rană curge sânge pe toată perioada luptei cu patimile. Ea se tămăduieşte odată cu atingerea curăţiei lăuntrice, ridicând creştinul la crucea răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Toate etapele implică necazuri, boli şi poveri. Putem susţine că mângâierea reprezintă semnul căii greşite, iar durerea este dovada căii corecte.
Gândindu-te la aceasta, bucură-te, purtătorule de cruce! Dar tu, care eşti mângâiat? Pe tine te aşteaptă răspunsul lui Avraam către bogatul din parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Eşti mângâiat aici, în timp ce alţii suferă de dragul lui Hristos şi a legii Sale sfinte. In lumea de dincolo, va fi invers: cei care merg pe calea crucii vor fi mângâiaţi, iar cei care sunt mângâiaţi vor suferi. De obicei spunem: „Chiar nu ne putem deloc distra sau avea vreo plăcere?".
Ar trebui să facem lucrul principal şi apoi să ne permitem bucuriile binecuvântate. Or, unii au un singur lucru de făcut: astăzi la bal, mâine la teatru, vreo festivitate, lectură, conversaţie veselă şi diverse forme de divertisment. Astfel se face trecerea de la o distracţie la alta. Or, la lucrul principal, cum să realizăm ceea ce ar trebui să fie fiecare creştin, nu se gândeşte nimeni! Ce roade putem aştepta de la o astfel de viată?
Oare, relaţia noastră interioară cu Dumnezeu în Hristos va evolua, în ciuda acestor tulburări exterioare?! Cum se poate întâmpla una ca aceasta? Oare arde lumânarea în bătaia vântului? Ne putem susţine viaţa cu otravă? Nicidecum! Dacă vrei să-ţi faci bine, renunţă la plăcerile tale şi porneşte pe calea penitenţei prin crucea personală. Arde în focul răstignirii tale şi lasă-te curătit de lacrimile inimii tale zdrobite. Atunci vei deveni precum aurul, argintul sau o piatră preţioasă.
La timpul potrivit, vei fi luat de Domnul Cerurilor pentru a împodobi minunatele şi nemaipomenitele Sale lăcaşuri.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Fragment din cartea "Deşteaptă-te, cel ce dormi", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Deşteaptă-te, cel ce dormi"
-
Despre voia lui Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Cum sa cunoastem voia lui Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Voia lui Dumnezeu
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.