Cum să învăţăm să ne pregătim cu adevărat pentru Spovedanie? Cum să învăţăm să ne vedem păcatele? Cum să învăţăm să ne căim cu adevărat pentru ele şi să le urâm?
Mitropolitul Antonie: Cineva dintre Părinţi sau dintre Scriitorii bisericeşti asemăna Spovedania cu cel care curăţă o ceapă. Dacă iei o ceapă, la început, pur şi simplu, poţi să curaţi cu mâinile toate foile uscate fără să curgă încă nici o lacrimă, pentru că deocamdată totul e uscat. Apoi începi să iei strat după strat şi, pe măsură ce ajungi mai adânc, lacrimile încep să curgă tot mai mult, până ce dai de miez, care încă nu a fost hrănit cu acele substanţe usturătoare, ci e dulce, si atunci ajungi să guşti dulceaţa Spovedaniei.
Şi iată, trebuie să ne ocupăm cu pregătirea şi cu tot acest proces al Spovedaniei întocmai după cum gospodina se ocupă de curăţatul unei cepe. Incepi mai cu mâinile să faci în aşa fel încât toată coaja, pojghiţa, să se dea la o parte, fără să aştepţi ca din aceasta să vină plânsul. Dar dacă nu cureţi de acestea, nici la straturile adânci, vii nu ajungi. De aceea, cel dintâi lucru este să-ţi pui întrebarea: în ce anume mă simt eu vinovat? Aceasta este o întrebare foarte personală. Eu! Nu să apuci să te întrebi cum te vede Dumnezeu. Lasă-I Lui grija aceasta! El gândeşte gândurile Lui! Tu să îţi pui singur ŢIE întrebarea despre tine însuţi! Dacă vreţi mai concret, puteţi spune aşa: dacă s-ar face că, dintr-odată, toţi oamenii m-ar vedea din cap până în picioare, ce m-ar tulbura, ce m-ar izbi, ce m-ar cutremura?
Ce anume ar face să-mi fie ruşine, să-mi fie înfricoşător, m-ar face să vreau mai degrabă să intru sub pământ? Se prea poate ca acestea să nu fie lucruri cu totul ieşite din comun, cine ştie ce culmi ale păcatului, este posibil chiar să fie ceva ce, în mod obişnuit, nici nu este omului o pricină de prea mari păreri de rău; cu toate acestea, pentru mine, lucrul respectiv mă face să-mi fie o mare ruşine. Se întâmplă că nu îmi este câtuşi de puţin ruşine că am săvârşit o mulţime de urâciuni, dar pentru faptul că mi-am minţit prietenul, da, îmi este cumplit. Nu mă tulbur, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic că am făcut un lucru sau altul, în chip grosolan, tăios, strident, necruţător; dar iată, acest lucru mi-a muşcat din suflet, mi-a sfârtecat conştiinţa. Şi iată, pune-ţi întrebarea, chibzuieşte, treci prinacest întreg proces de reflecţie: presupunând că aş fi văzut pe de-a întregul, din cap până în picioare, care este acel lucru care m-ar face să-mi fie ruşine, să-mi fie frică, să-mi fie scârbă de mine însumi? Care este acel lucru care m-ar face să cer îndurare, să nădăjduiesc că, dacă voi fi cruţat, voi fi mai mult decât oricare altul? Aceasta, pe de o parte.
De vom cugeta la toate acestea întru liniştea sufletului, vom putea atunci să simţim destul de deslusit părerea de rău, poate chiar să mai vărsăm o lăcrimioara două pe ici, pe colo. Când vii apoi la Spovedanie, peste cinci zile sau o săptămână sau zece zile, în funcţie de împrejurări, este foarte posibil ca lăcrimioarele să nu mai curgă deloc, pentru că tu păcatul tău deja l-ai plâns, iar „rezervele" de lacrimi nu erau decât vreo două-trei şi acelea s-au terminat. Dar nu acesta este cel mai important lucru.
Spovedania este, în primul rând, pocăinţa care se lucrează în timp, ea nu începe în clipa când te-ai văzut în faţa analogului1. Ea începe în clipa în care tu ai început să iei aminte la tine însuţi, să te cercetezi, să te judeci şi să îţi pui întrebarea: „Cine sunt eu înaintea propriei conştiinţe, înaintea Domnului, înaintea oamenilor?". Aceasta este deja Taina Pocăinţei, care se de-săvârşeşte iar şi iar (tot mai adânc, cu fiecare întâlnire), în clipa în care te-ai aşezat înaintea Domnului, în prezenţa preotului, şi ai mărturisit deschis cele pe care numai Dumnezeu le poate vedea. Taina aceea care te ţine legat de diavol, pe aceea o dai în vileag, pentru că nu doreşti să mai trăieşti cu aşa ceva.
Este cu putinţă să nu verşi nici o lacrimă şi din pricina unei asprimi, a faptului că nu suntem îndeajuns de delicaţi, că nu ne doare sufletul cu adevărat, până în adânc. Dar, chiar dacă se întâmplă aşa de câteva ori, aceste „straturi" se spală totuşi şi fără lacrimi sau poate cineva te va ajuta să le dai la o parte. Şi, pe măsură ce se îndepărtează aceste straturi, omul ajunge tot mai aproape de acea delicateţe, pentru că tocmai ceea ce se află adunat în sufletul nostru, acele asprimi, lucrurile grosolane care atârnă greu, şi nu simple firişoare de nisip, acelea sunt cele care ne ţin departe de delicateţe, de simţirea sufletului. Când duci în spate o placă de marmură, nu te mai gândeşti la firişoarele de nisip care se află pe ea. Dă mai întâi placa la o parte şi abia apoi vei descoperi că, da, mai este şi ceva nisip pe acolo. Şi atunci, din nou, îţi pui întrebarea iar şi iar şi-ţi mărturiseşti sufletul. Sufletul tău, viaţa ta: „De ce anume îmi este ruşine?", „De ce anume îmi este frică?" etc.
După o oarecare vreme, poţi să-ţi pui întrebarea aceasta împreună cu unele elemente ajutătoare. De pildă, deja nu mai găsesc acest simţământ al ruşinii şi al învinovăţirii, l-am epuizat. Dar ce gândesc ceilalţi oameni despre mine? Eu, nu se ştie de ce, mă simt aşa, cu totul remarcabil, doar că numai eu simt aceasta. Oare care este problema? Intreabă-te: de ce oare stârnesc o asemenea reacţie, gravă, din partea unora? De ce sunt oamenii mereu tulburaţi, iritaţi, de ce tot încearcă să se dea la o parte când apar eu? Oare care să fie problema? Nu cred că greşesc cu toţii în ceea ce mă priveşte, nu? Iată, aici poţi găsi deja două lucruri. Oamenii te judecă pentru cele rele pe care le faci, unii chiar şi pentru cele bune - pentru că pe noi oamenii ne iubesc nu numai pentru cele bune, ci şi pentru cele „convenabile". Sunt oameni blânzi, cu fire moale, pe care este aşa de bine să te laşi, ca pe o pernuţă, şi raportarea la ei este foarte plăcută, uşoară. Dar acesta este tot un păcat, pentru că uneori nu trebuie să fim pernuţe. Şi iată, pune-ţi întrebarea: „In ce anume mă fac vinovat faţă de oameni? Ce ar putea ei să-mi reproşeze şi pentru ce mă laudă?". Şi începe să te gândeşti frumuşel în ce au dreptate şi într-un caz, şi despre celălalt. Iată că conturează încă o listă lungă cu care să te înfătisezi înaintea Domnului.
Următoarea întrebare: sunt conştient de lucruri pentru care mă judec pe mine însumi cu tărie, sunt conştient şi de cele în care oamenii mă ajută să mă văd mai bine. Haide, dar, să mă uit un pic la cele Zece Porunci, la Fericiri, la capitolele cinci, şase şi şapte din Evanghelia după Matei, la diferitele locuri din Sfânta Scriptură, şi astfel să mă întreb: „Oare cum mă vede Dumnezeu?". Dar aici trebuie să fim cu mare băgare de seamă, căci ideea nu este să întocmim liste fără sfârşit cu ceea ce putem şi cu ceea ce nu trebuie să facem şi să bifăm: „da-da", „nu-nu"; ci ideea fundamentală este ca Spovedania să fie a ta, personală, a ta şi numai a ta. Şi trebuie să ai bărbăţie să spui: „Domnul mă mustră în acest lucru şi, da, înţeleg că aici nu am dreptate. Mă vădeşte şi în aceasta şi nu pot să înţeleg unde greşesc. Mă vădeşte şi în aceasta, şi atunci, eu pur şi simplu, spun: «Nu, aici El nu are dreptate"»". Nu avem noi atât curaj încât să ne exprimăm chiar aşa, dar, în fapt, aşa procedăm tot timpul. Nu vorbim aşa, bineînţeles, dar iată, vedem în viaţa noastră că sunt porunci pe care pur şi simplu le ignorăm, le concediem cu totul, altele pe care le purtăm cu răbdare, şi sunt doar câteva dintre ele care să reprezinte pentru noi ceva viu.
Ia deci şi te uită şi spune cinstit la Spovedanie: „In aceasta mă simt vinovat, cu aceasta am ajuns cu Domnul la o oarecare înţelegere, adică ce spune El aici are sens pentru mine, este viu în sufletul meu. Iar aici nu înţeleg, cred că nu am ajuns Ia măsura aceea - aici doar mă uimesc.
In felul acesta, Spovedania va fi ceva real. Şi în afara de aceasta (de acum este pravilă de obşte), mie îmi pare că inima Spovedaniei s-ar cuveni să fie răspunsul la întrebarea: „Ce anume mă înstrăinează pe mine de Dumnezeu? Ce mă înstrăinează de aproapele?". Nu trebuie să avem aşteptări de felul: „Aş fi vrut să ştiu cât sunt de departe sau de aproape de desăvârşire", aşa cum vedem, de altfel, pe mulţi făcând. Se compară, se compară, se compară şi, când ajung la Spovedanie, rezultă un tablou tare întortocheat, în cea mai mare parte încercând să arate cât sunt ei de remarcabili, în loc să pună problema simplu. Pentru că se întâmplă adesea ca omul să spovedească o întreagă listă de cuvinte, gânduri, fapte, simţiri etc. Te uiţi la el şi zici: „Ia spune, crezi tu oare cu adevărat că aceste lucruri te înstrăinează pe tine de Domnul nostru?". „A, nici vorbă!" „Păi, mi-ai spus că te-ai certat cu sora sau cu soţia. Aceasta v-a despărţit unul de celălalt?" „Da' de unde?! Nimicuri!". Pentru că sunt foarte multe lucruri care nu au o greutate anume; ca atare, trebuie să ne gândim la ceea ce cu adevărat ne desparte.
Uneori poate să nu fie cine ştie ce ticăloşie sau un cuvânt nu neapărat foarte aspru, dar lucrurile au fost făcute, au fost spuse astfel încât l-au rănit pe omul de lângă tine. Sau uneori doar m-a repezit niţel sau a bârfit şi el un pic, şi amândoi ştim că asta a fost doar pentru că, să zicem, astăzi am probleme cu ficatul şi nimic mai mult. Iar aici trebuie să luăm aminte la felul nostru de a cântări lucrurile. Aceasta nu înseamnă că celelalte păcate nu mai trebuie mărturisite, ci trebuie să îmi dau seama foarte limpede pentru ce anume mă căiesc, ce anume regret cu adevărat. Da, îmi pare foarte rău că am fost grosolan, însă prietenia noastră nu s-a clătinat din această pricină. Dar altădată, chiar dacă grosolan nu am fost, ci numai am zis: „Nu - nu, mulţumesc!", omul bineînţeles că s-a simtit ca tăiat în bucăţi.
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.